KUDESHKINA vs. RUSIA. LIBERTATEA DE EXPRIMARE A JUDECATORULUI – Sanctiunea disciplinara a excluderii din magistratura aplicata unui judecator care a semnalat in presa disfunctii ale sistemului de justitie constituie o masura grav disproportionata, inutila intr-o societate democratica si de natura a induce un „efect de inhibare” in randul magistratilor care intentioneaza sa aduca in dezbatere publica eficienta institutiilor sistemului judiciar. Incalcarea Art. 10 din Conventie

In cauza Olga Kudeshkina contra Rusiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, cu o majoritate de 4 la 3, ca a existat o incalcare a Art. 10 din Conventie, privind libertatea de exprimare.

Curtea a considerat ca sanctiunea disciplinara dispusa fata de reclamanta – exclusa din magistratura pe motiv ca semnalat opiniei publice prin intermediul mass-media o serie de slabiciuni ale sistemului de justitie in care de 18 ani activa ca judecator – a fost grav disproportionata si de natura a induce un „efect de inhibare” in randul magistratilor care intentioneaza sa aduca in dezbatere publica eficienta institutiilor sistemului judiciar.

Instanta europeana a concluzionat ca autoritatile nationale nu au reusit sa pastreze un echilibru intre nevoia de a proteja autoritatea judecatoreasca si protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pe de o parte, si nevoia de a proteja dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, pe de alta parte.

Cu opinie disidenta a judecatorului Anatoly Kovler (Rusia), la care a achiesat judecatorul Elisabeth Steiner (Austria).

Cu opinie disidenta a judecatorului George Nicolaou (Cipru).

>>Hotararea CEDO in cauza Olga Kudeshkina contra Rusiei (cererea nr. 29492/05; Sectia a I-a, 26 februarie 2009)

Extras din hotarare:

"82. Pentru a evalua daca decizia de excludere din sistemul judiciar a reclamantei, luata ca raspuns la declaratiile sale publice, a fost 'necesara intr-o societate democratica', Curtea va lua in considerare circumstantele cauzei in ansamblu si le va examina in lumina principiilor stabilite in jurisprudenta, principii rezumate dupa cum urmeaza (a se vedea, printre altele, Jersild vs. Danemarca, 23 septembrie 1994, par. 31; Hertel vs. Elvetia, 25 august 1998, par. 46, Reports of Judgments and Decisions, 1998-VI; si Steel si Morris vs. Regatul Unit, 68416/01, par. 87, ECHR 2005-II):

(i) Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati democratice si una dintre conditiile de baza pentru progresul acesteia si intru implinirea de sine a fiecarui individ. Sub rezerva paragrafului 2 al Articolului 10, libertatea de exprimare se aplica nu numai 'informatiilor' sau 'ideilor' receptate favorabil sau percepute ca inofensive ori ca un fapt indiferent, ci si 'informatiilor' sau 'ideilor' care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza. Acestea sunt cerintele pluralismului, ale tolerantei si ale deschiderii, fara de care nu exista 'societate democratica'. Dupa cum proclama Articolul 10, aceasta libertate este supusa unor exceptii, care trebuie, totusi, sa fie interpretate strict, iar nevoia oricaror restrictii trebuie sa fie stabilita in mod convingator.

(ii) Adjectivul 'necesar', in sensul Articolului 10 paragraful 2, presupune existenta unei 'nevoi sociale presante'. Statele contractante au o anumita marja de apreciere in a evalua masura in care exista o astfel de necesitate, dar ea merge mana in mana cu supravegherea europeana, care cuprinde deopotriva legislatia si deciziile care se aplica, inclusiv cele pronuntate de o instanta independenta. Prin urmare, Curtea este abilitata sa emita decizia finala pentru a stabili daca 'restrictia' este compatibila cu libertatea de exprimare protejata de Articolul 10.

(iii) Sarcina Curtii, in exercitarea competentei sale de control, nu este de a se substitui autoritatilor nationale competente, ci mai degraba de a revizui, in conformitate cu Articolul 10, deciziile pe care acestea le pronunta in exercitarea puterii lor de apreciere. Acest lucru nu inseamna ca supravegherea este limitata la a stabili daca statul parat si-a exercitat puterea in mod rezonabil, cu grija si cu buna-credinta; ceea ce Curtea trebuie sa faca este sa se uite la ingerinta litigioasa in lumina cauzei in ansamblu si sa determine daca aceasta ingerinta a fost 'proportionala cu scopul legitim urmarit' si daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a o justifica sunt 'relevante si suficiente'... Procedand astfel, Curtea trebuie sa se convinga ca autoritatile nationale au aplicat standarde conforme cu principiile statuate la Articolul 10 si, in plus, ca s-au bazat pe o apreciere acceptabila a faptelor relevante.

83. In plus, Curtea reitereaza ca echitatea procedurilor, garantiile procedurale acordate (a se vedea, mutatis mutandis, Steel si Morris, citata supra, par. 95) si natura si severitatea sanctiunilor impuse (a se vedea Ceylan vs. Turcia, Marea Camera, 23556/94, par. 37, ECHR 1999-IV; Tammer vs. Estonia, 41205/98, par. 69, ECHR 2001-I; Skalka vs. Polonia, 43425/98, par. 41-42, 27 mai 2003; si Lesnik vs. Slovacia, 35640/97, par. 63-64, ECHR 2003-IV) sunt factori care trebuie luati in calcul la evaluarea proportionalitatii ingerintei in libertatea de expresie garantata de Art. 10.

84. Pentru a aprecia daca a existat o 'nevoie sociala presanta' de natura sa justifice o ingerinta in exercitarea libertatii de exprimare, trebuie facuta o distinctie atenta intre fapte si judecati de valoare. Existenta faptelor poate fi demonstrata, in timp ce adevarul judecatilor de valoare nu este susceptibil a constitui o proba (a se vedea De Haes si Gijsels vs. Belgia, 24 februarie 1997, par. 42, Culegere 1997-I; si Harlanova vs. Letonia, decizie, nr. 57313/00, 3 aprilie 2003). Cu toate acestea, chiar si atunci cand o declaratie echivaleaza cu o judecata de valoare, proportionalitatea unei ingerinte poate depinde de suficienta substratului faptic existent in declaratie, cata vreme o judecata de valoare lipsita de o baza factuala care sa o sprijine poate fi excesiva (a se vedea De Haes si Gijsels, citata supra, par. 47; si Jerusalem vs. Austria, 26958/95, par. 43, ECHR 2001-II).

85. In continuare, Curtea reitereaza ca Articolul 10 se aplica si la locul de munca si ca functionarii publici, precum reclamanta, beneficiaza de dreptul la libertatea de exprimare (a se vedea Vogt, citata supra, par. 53; Wille vs. Liechtenstein, Marea Camera, nr. 28396/95, par. 41, CEDO 1999-VII; Ahmed si altii vs. Regatul Unit, 2 septembrie 1998, par. 56, Culegere 1998-VI; Fuentes Bobo vs. Spania, 39293/98, par. 38, 29 februarie 2000; si Guja vs. Moldova, Marea Camera, 14277/04, par. 52, 12 februarie 2008). in acelasi timp, Curtea este constienta ca angajatii au fata de angajatorul lor o datorie de loialitate, de rezerva si de discretie. Acest fapt este cu atat mai valabil in cazul functionarilor publici, data fiind natura insasi a serviciului public, care implica o datorie de loialitate si de discretie din partea functionarului public (a se vedea Vogt, citata supra, par. 53; Ahmed si altii, citata supra, par. 55; si De Diego Nafria vs. Spania, 46833/99, par. 37, 14 martie 2002). Scurgerea de informatii obtinute de functionarii publici in timpul serviciului, chiar si cu privire la aspecte de interes public, trebuie asadar examinate in lumina datoriei de loialitate si de discretie (a se vedea Guja, citata supra, par. 72-78).

86. Curtea reitereaza ca problemele referitoare la functionarea sistemului judiciar constituie chestiuni de interes public, dezbatere care se bucura de protectia Articolului 10. Cu toate acestea, Curtea a subliniat in mai multe randuri rolul special in societate al sistemului judiciar, care, in calitate de garant al justitiei - valoare fundamentala intr-un stat de drept -, trebuie sa beneficieze de increderea publica in indeplinirea cu succes a atributiilor sale. Prin urmare, se poate dovedi necesara protejarea acestei increderi impotriva acelor atacuri distructive care sunt, mai presus de toate, nefondate, mai ales in cazul judecatorilor criticati, care sunt supusi obligatiei de rezerva care ii impiedica sa raspunda (a se vedea Prager si Oberschlick vs. Austria, 26 aprilie 1995, par. 34). Notiunea de 'putere judecatoreasca' implica, in special, ideea ca instantele sunt - si sunt acceptate de publicul larg ca fiind - forul specific pentru transarea disputelor legale si pentru stabilirea vinovatiei sau nevinovatiei unei persoane acuzate penal (a se vedea Worm vs. Austria, 29 august 1997, par. 40, Reports 1997-V). Miza in privinta protectiei autoritatii judecatoresti este increderea pe care instantele dintr-o societate democratica trebuie sa o inspire unui acuzat, in procedurile penale, si, de asemenea, publicului larg/ justitiabilului (a se vedea, mutatis mutandis, printre multe altele, Fey vs. Austria, 24 februarie 1993). Din acest motiv, Curtea a constatat ca functionarii publici care deservesc in sistemul judiciar ar trebui sa dea dovada de retinere in exercitarea libertatii lor de exprimare in toate cazurile in care sunt susceptibile a fi puse in discutie autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti (a se vedea Wille, citata supra, par. 64).

87. Pe de alta parte, in contextul dezbaterilor electorale, Curtea a acordat o importanta deosebita exercitarii nestingherite a libertatii de exprimare de catre candidati. S-a considerat ca dreptul de a fi candidat in alegeri, drept garantat de articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Conventie, este indispensabil notiunii de regim cu adevarat democratic (a se vedea Melnychenko vs. Ucraina, 17707/02, par. 59, CEDO 2004-X). Ea consacra un principiu fundamental pentru democratia politica eficienta, este de o importanta vitala in sistemul Conventiei si este cruciala pentru stabilirea si mentinerea bazelor unei democratii eficace si semnificative guvernate de statul de drept (a se vedea Malisiewicz-Gasior vs. Polonia, 43797/98, par. 67, 6 aprilie 2006; Mathieu-Mohin si Clerfayt vs. Belgia, 2 martie 1987, par. 47; si Hirst vs. Marea Britanie - no. 2, Marea Camera, 74025/01, par. 58, ECHR 2005-IX).

88. Revenind la prezenta cauza, Curtea observa ca reclamanta a fost cercetata disciplinar de Consiliul de Calificare Judiciara din Moscova ca urmare a declaratiilor pe care le-a facut in trei interviuri acordate presei. In decizia sa din 19 mai 2004 (a se vedea par. 34 supra), sunt citate urmatoarele declaratii:

-anii de munca de la Tribunalul Orasenesc Moscova m-au facut sa am dubii ca exista instante independente in Moscova;

-desi definit de lege ca intruchiparea puterii judecatoresti si ca fiind independent in exercitarea rolului sau, judecatorul este de fapt, de cele mai multe ori, in pozitia simplului functionar, subordonat presedintelui instantei;

-instantele judecatoresti sunt folosite ca instrument comercial, politic sau pentru reglari personale;

-daca toti judecatorii tac, aceasta tara poate sfarsi intr-o (stare de) faradelege judiciara;

-privind in jur, faradelegea te socheaza. Legea se aplica destul de strict oamenilor de rand, dar nu si atunci cand vine vorba de persoane cu functii importante. Care si ei incalca legea, desi nu sunt trasi la raspundere;

-reprezentantii instantei testeaza flexibilitatea fiecarui judecator/ fiecarei judecatoare, asa incat la repartizarea unui dosar sensibil ei stiu cine e de incredere si pe cine sa evite;

-apropo, instantele din Siberia sunt mult mai curate decat cele din Moscova. Acolo nu-ti poti inchipui o manipulare atat de brutala si nu se poate vorbi despre o coruptie de-o asemenea amploare. (...)

-nimeni nu are garantia ca dosarul sau – indiferent daca e civil, penal sau administrativ – va fi solutionat in concordanta cu legea.

89. Consiliul de Calificare Judiciara din Moscova a retinut in continuare ca reclamanta, facand asemenea declaratii, 'a colportat in societatea civila insinuari false si necredibile' si ca declaratiile au fost 'bazate cu siguranta pe fantezii, stiind ca faptele sunt neadevarate si distorsionate'.

90. Pe langa afirmatiile de mai sus, Consiliul de Calificare Judiciara din Moscova i-a reprosat reclamantei ca 'a divulgat informatii factuale concrete privind procedurile penale desfasurate impotriva lui Zaytsev inainte ca aceasta cauza sa fie legal solutionata printr-o hotarare'.

91. In ceea ce priveste comentariile reclamantei cu privire la procedurile penale pendinte, instantele nationale nu s-au bazat pe declaratii specifice in acest sens. Curtea nu vede in cele trei interviuri contestate nimic care ar justifica acuzatia de 'divulgare'. Intr-adevar, in sustinerea criticilor sale aduse rolului presedintilor de instante, reclamanta a descris experienta sa in calitate de judecator in procedura penala desfasurata impotriva lui Zaytsev, sustinand ca instanta a fost sub presiunea unor diversi oficiali, in special a presedintei Tribunalului Orasenesc Moscova. Insa aceasta s-a diferentiat de divulgarea unor informatii clasificate ajunse la cunostinta unui judecator in timpul exercitarii activitatii sale (a se vedea Guja, citata supra). Relatarile reclamantei facute in virtutea experientei ei in cadrul procedurii mai sus-amintite ar trebui sa fie considerate ca declaratii de fapt care, in contextul dat, erau inseparabile de opiniile sale exprimate in aceleasi interviuri, dintre care unele pasaje au fost redate mai sus. Prin urmare, inainte de a decide cu privire la oportunitatea judecatilor de valoare exprimate in interviuri, Curtea va trebui sa evalueze baza factuala a declaratiilor reclamantei.

92. Curtea observa ca varianta avansata de reclamanta in privinta episodului in care aceasta a fost convocata si chestionata de doamna Yegorova in cursul procedurii a fost contestata de Guvern. Acesta s-a bazat pe ancheta pe care Completul Superior de Calificare Judiciara a efectuat-o ca urmare a plangerii reclamantei impotriva doamnei Yegorova. Completul insusi a identificat indicii pentru a demonstra ca doamna Yegorova a incercat sa o influenteze pe reclamanta, sau pentru a stabili absenta unor astfel de tentative (a se vedea raportul intern al judecatorului S., paragraful 29 supra). In timp ce poate accepta dificultatile in stabilirea continutului discutiilor private dintre reclamanta si doamna Yegorova, Curtea observa ca varianta reclamantei are sustinere in declaratiile consilierilor juridici si ale secretarului instantei. In plus, Curtea nu poate sa nu observe seria de nereguli din repartizarea cauzei catre un alt judecator. Curtea noteaza ca, in conformitate cu articolul 242 din Codul de procedura penala, cauza trebuie sa fie examinata de catre acelasi complet al instantei, cu exceptia cazului cand unul dintre judecatori nu mai este in masura sa ia parte la sedinta. Cu toate acestea, rezulta din raportul intocmit de judecatorul S. ca doamna Yegorova a decis sa-i ia reclamantei dosarul, nemultumita de conduita reclamantei si de 'existenta unor rapoarte secrete ale unor agentii' in timpul judecarii cazului Zaytsev. In opinia Curtii, simpla presupunere ca asemenea ratiuni pot determina transferul unui dosar in curs de solutionare de la un judecator la altul ar trebui sa constituie o sustinere garantata a acuzatiilor reclamantei. Dupa ce a epuizat acest aspect, Completul de Calificare nu a reusit sa asigure o baza factuala solida in evaluarea sa, iar aceasta omisiune nu a fost indreptata de catre niciuna dintre instantele care au urmat. in consecinta, sustinerile reclamantei privind presiunea exercitata asupra sa nu au fost demontate convingator in procedurile nationale.

93. Dupa ce a concluzionat cu privire la existenta unei baze factuale a criticilor reclamantei, Curtea reitereaza ca obligatia de loialitate si de discretie datorata de functionarii publici, si in special de cei din sistemul judiciar, impune ca difuzarea de informatii, chiar exacte, sa fie facuta cu moderatie si cu buna-cuviinta (a se vedea Guja, citata supra; si Wille, citata supra, par. 64 si 67). Prin urmare, Curtea va continua sa analizeze daca nu cumva opiniile exprimate de reclamanta pe baza acestor informatii au fost, totusi, excesive, avand in vedere statutul sau juridic.

94. Curtea observa ca reclamanta a adus critici publice cu privire la o chestiune foarte sensibila, vizand in special comportamentul unor persoane oficiale intr-un dosar de coruptie la nivel inalt in care ea era investita sa judece. Intr-adevar, interviurile s-au referit la o stare de fapt tulburatoare, iar reclamanta a acuzat ca instantele in care se pune presiune pe judecatori reprezinta o chestiune la ordinea zilei si ca aceasta problema trebuie tratata serios daca sistemul judiciar vrea sa ramana independent si sa se bucure de incredere publica. Fara indoiala ca, procedand astfel, reclamanta a ridicat o problema de interes public foarte importanta, care ar trebui sa fie deschisa dezbaterii libere intr-o societate democratica. Decizia reclamantei de a aduce aceste informatii la cunostinta publicului s-a bazat pe experienta sa personala si a fost luata dupa ce a fost impiedicata sa mai participe la proces in calitatea sa oficiala de judecator.

95. in masura in care motivul care a determinat-o pe reclamanta sa faca declaratiile contestate pot fi relevante, Curtea reitereaza ca un act motivat de o nemultumire personala sau de un conflict personal ori de asteptarea unui avantaj personal, inclusiv castig material, nu ar justifica un nivel de protectie deosebit de puternic (a se vedea Guja, citata supra, par. 77). Discursul politic, dimpotriva, se bucura de o protectie speciala in conformitate cu Articolul 10 (a se vedea jurisprudenta citata la punctul 87 supra). Curtea a stabilit anterior ca, si daca o chestiune in dezbatere are implicatii politice, acest lucru nu este in sine suficient pentru a impiedica un judecator de a face orice declaratie pe aceasta tema (a se vedea, Wille, citata supra, par. 67). Curtea observa in speta, fapt necontestat de parti, ca interviurile au fost publicate in cadrul campaniei electorale a reclamantei. Totusi, chiar daca reclamanta si-a permis ei insasi un anumit grad de exagerare si generalizare, caracteristic campaniei preelectorale, declaratiile sale nu au fost in intregime lipsite de orice temei de fapt (a se vedea punctul 92 supra) si, prin urmare, nu au fost de natura a fi privite ca un atac personal nejustificat, ci ca un comentariu corect asupra unei chestiuni de mare importanta publica.

96. In ceea ce priveste modul in care a fost dispusa sanctiunea disciplinara, reclamanta a sustinut ca instantele investite cu examinarea declaratiilor sale critice nu ar fi audiat-o. Curtea observa ca problema incetarii functiei judiciare este de competenta consiliului judiciar de calificare, a carei hotarare a fost supusa controlui jurisdictional la Tribunalul Orasenesc Moscova si la Curtea Suprema. Curtea observa in continuare ca, inainte de inceperea procedurii la instanta de fond, reclamanta a solicitat atat Tribunalului Orasenesc Moscova, cat si Curtii Supreme, stramutarea dosarului de la Tribunalul Orasenesc Moscova la o alta instanta de competenta egala, pe motiv ca Tribunalul Orasenesc Moscova a fost implicat in interviurile criticate si, prin urmare, impartialitatea obiectiva a membrilor Tribunalului Orasenesc Moscova in procedura disciplinara declansata impotriva sa este afectata. Cu toate acestea, Tribunalul Orasenesc Moscova a considerat ca nu avea competenta juridica sa dispuna stramutarea, in timp ce Curtea Suprema a respins cererea de stramutare, iar apoi, actionand in calitate de instanta de apel, a stabilit ca reclamanta nu a reusit sa ridice la timp problema (stramutarii).

97. Curtea considera ca temerile reclamantei in ceea ce priveste impartialitatea Tribunalului Orasenesc Moscova erau justificate, avand in vedere acuzatiile pe care reclamanta le-a adus presedintei instantei. Totusi, aceste argumente nu au fost luate in considerare, iar acest neajuns constituie o grava scapare procedurala. Prin urmare, Curtea constata ca maniera in care reclamantei i-a fost impusa sanctiunea disciplinara nu a asigurat minime garantii procedurale.

98. In final, Curtea va evalua pedeapsa impusa reclamantei. Curtea noteaza ca procedurile disciplinare au dus la pierderea functiei de judecator in cadrul Tribunalului Orasenesc Moscova si la pierderea oricarei posibilitati ca reclamanta sa mai exercite profesia de judecator. Fara indoiala ca a fost o pedeapsa aspra si trebuie sa fi fost foarte neplacut pentru reclamanta sa isi piarda functia in profesia pe care a exercitat-o timp de 18 ani. Pedeapsa aplicata a fost cea mai grea sanctiune disponibila care putea fi impusa in cadrul procedurii disciplinare si, avand in vedere cele constate de Curte mai sus, nu a corespuns gravitatii acuzatiei. Mai mult, ar putea fara indoiala sa descurajeze alti judecatori sa critice institutii sau politici publice prin declaratii, de teama sa nu isi piarda functiile.

99. Curtea reaminteste 'efectul de inhibare' pe care frica de sanctiuni il are asupra exercitarii libertatii de exprimare (a se vedea, mutatis mutandis, Wille, citata supra, par. 50; Nikula vs. Finlanda, 31611/96, par. 54, CEDO 2002-II; Cumpana si Mazare vs. Romania, Marea Camera, 33348/96, par. 114, CEDO 2004-XI; si Elci si altii vs. Turcia, 23145/93 si 25091/94, par. 714, 13 noiembrie 2003). In plus, acest efect - care functioneaza in detrimentul societatii in ansamblul sau - este si un factor care priveste proportionalitatea sanctiunilor impuse reclamantei si, prin aceasta, justificarea pentru sanctiunile impuse reclamantei, care, dupa cum a retinut Curtea mai sus, a fost in mod incontestabil indreptatita sa aduca in atentia opiniei publice problema in cauza.

100. Prin urmare, Curtea apreciaza ca sanctiunea disciplinara dispusa fata de reclamanta a fost grav disproportionata si, mai mult, a fost de natura a induce un 'efect de inhibare' in randul judecatorilor care intentioneaza sa aduca in dezbatere publica eficienta institutiilor sistemului judiciar.

101. In lumina celor expuse mai sus, Curtea considera ca autoritatile nationale nu au reusit sa pastreze un echilibru intre nevoia de a proteja autoritatea judecatoreasca si protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pe de o parte, si nevoia de a proteja dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, pe de alta parte.

102. Prin urmare, a existat o incalcare a Articolului 10 din Conventie".