CORUPTIA ACTIVA vs. CORUPTIA PASIVA. Darea de mita si cumpararea de influenta, infractiuni sau probe? (Manuela Gornoviceanu – Constantin Matei)

Este indeajuns de justificata reglementarea nepedepsirii darii de mita si cumpararii de influenta, in cazul autodenuntului si constrangerii de orice fel, in contextul in care, in prezent, sanctionarea efectiva a coruptiei active nu ar ramane decat un deziderat utopic? Sunt legitime aceste dispozitii care anihileaza insasi ratiunea incriminarii faptelor de coruptie activa? Mai pot fi permise aceste norme, raportat la constiinta sociala, la modul in care societatea romaneasca percepe coruptia activa ca un fenomen la fel de grav ca si cel al coruptiei pasive? Ne mai intereseaza coruptia? Vrem sa pedepsim aceste fapte, sau doar sa probam luarea de mita si traficul de influenta?

Trebuie, in primul rand, aruncata o privire asupra vechii legislatii penale, care ne arata cum legiuitorul roman a pornit de la ideea ca darea si luarea de mita constituiau de fapt „delictul de coruptiune”, o forma a pluralitatii naturale disociate, considerandu-se ca nu ar putea fi posibila savarsirea uneia dintre ele fara concursul persoanei aflate la polul opus al coruptiei (n.a. - a se vedea V. Dongoroz, Drept penal. Partea generala, Bucuresti, 1939, pg. 477-478). In timp, aceste infractiuni au dobandit autonomie juridica, insa importanta incriminarii lor nu a fost redusa prin aceasta separare, astfel ca folosirea uneia doar pentru a o descoperi pe cealalta da nastere situatiei de a fi sanctionata numai luarea de mita sau traficul de influenta, avand in vedere faptul ca mecanismul autodenuntului nu ofera o paleta de garantii indestulatoare pentru o aplicare efectiva si justa, ci lasa, in mod evident, loc pentru arbitrar. In ce priveste constrangerea, drept cauza care inlatura caracterul penal al faptei, dispozitia speciala se suprapune normei generale cuprinse in art. 24-25 C.pen., largindu-se, astfel, sfera de aplicare a cauzei de neimputabilitate fara limite („prin orice mijloace”). Prin urmare, este echitabil sa fie sanctionati numai cei care iau mita, iar cei care o dau sa ramana nepedepsiti intr-un mod absolut si automat?

In ideea consacrarii si promovarii unor practici si solutii care sa sprijine lupta impotriva coruptiei, atat la nivel european, cat si la nivel mondial, au fost adoptate instrumente precum: Conventia impotriva Criminalitatii Transnationale Organizate, Palermo, 2000 (ONU); Conventia impotriva coruptiei, New York, 2004 (ONU), Conventia penala privind coruptia, adoptata la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 (Consiliul Europei), Protocolul aditional la Conventia penala a Consiliului Europei privind coruptia, ratificat de Romania, prin Legea nr. 260/20043, Recomandarile grupului de state impotriva coruptiei al Consiliului Europei (GRECO) etc.

Asa cum reiese din textele Conventiei penale a Consiliului Europei privind coruptia (n.a. - adoptata la data de 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, fiind ratificata de Romania prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002, publicata in M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002), se face distinctie intre coruptia activa si coruptia pasiva, obligatia statelor membre fiind aceea de a asigura pedepsirea ambelor forme. Prima dintre acestea, conform art. 2 din Conventie, presupune savarsirea, cu intentie, a unei fapte prin care o persoana propune, ofera sau da, in mod direct sau indirect, orice folos necuvenit unui agent public, pentru sine sau pentru altul, in vederea indeplinirii sau abtinerii de la a indeplini un act ce intra in exercitiul functiilor acestuia. Din cuprinsul art. 3 din Conventie, reiese definitia coruptiei pasive, care consta in comiterea de catre un agent public, cu intentie, a unei fapte prin care solicita sau primeste, direct sau indirect, orice folos necuvenit, pentru sine sau pentru altcineva, ori accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a indeplini sau de a nu indeplini un act ce intra in exercitarea functiilor sale.

Spre deosebire de legislatiile penale din alte state, in dreptul penal roman nu s-a manifestat vreun interes in definirea coruptiei, ca fenomen antisocial, ci sfera acestui concept cuprinde, in acceptiune strict juridica, infractiuni de coruptie [luarea de mita, darea de mita, traficul de influenta si cumpararea de influenta, cadrul legal al acestora fiind constituit din prevederile art. 289-292 C. pen.], infractiuni asimilate celor de coruptie [art. 10-13 din Legea nr. 78/2000], infractiuni in legatura directa cu infractiunile de coruptie [art. 17 din Legea nr. 78/2000] si infractiuni impotriva intereselor financiare ale Comunitatilor Europene [art. 18/1 – 18/5 din Legea nr. 78/2000].

In vreme ce luarea de mita (art. 289 C. pen.) si traficul de influenta (art. 291 C. pen.) se situeaza la polul pasiv al coruptiei, darea de mita (art. 290 C. pen.) si cumpararea de influenta (art. 292 C. pen.) sunt plasate la polul activ al coruptiei.

Trebuie remarcat ca, in legislatia noastra penala, asemanator altor sisteme de drept, este prevazuta o cauza de nepedepsire speciala pentru faptele de coruptie activa, asa incat, potrivit art. 290 alin. (3) Cod penal si art. 292 alin. (2) Cod penal, „faptuitorul nu se pedepseste daca denunta fapta mai inainte ca organul de urmarire penala sa fi fost sesizat cu privire la aceasta”. Particularitatea reglementarii nationale consta in aceea ca lipsesc orice fel de elemente de natura a asigura pastrarea ratiunii adoptarii acestui text, aceea de a da eficienta „regretului efectiv”, manifestat de autorul faptei culpabile. Cu toate acestea, contrar logicii textului, s-a justificat existenta acestor dispozitii prin ideea de a incuraja persoanele aflate in „echipa” coruptiei active sa se autodenunte, interesul superior fiind considerat acela de a descoperi situatii de coruptie pasiva care nu ar putea fi tratate cu eficienta in lipsa unor asemenea prevederi. Aceasta opinie denota abdicarea sistemului de drept national de la obiectivul pedepsirii coruptiei active in favoarea descoperirii, instrumentarii si antrenarii raspunderii penale corelativ faptelor de coruptie pasiva. In sprijinul acestui punct de vedere au fost aduse argumente si de catre GRECO (Grupul de state impotriva coruptiei), care functioneaza in cadrul Consiliului Europei si are rolul de a supraveghea in ce masura statele semnatare ale Conventiei penale privind coruptia au integrat in dreptul intern prevederile acesteia. In acelasi timp, fata de piedicile legislative cu care se confrunta statele semnatare referitoare la implementarea politicilor anticoruptie, GRECO propune solutii care sa le ajute in demersurile relative la depasirea acelor dificultati.

Printre cele 20 de recomandari exprimate in Raportul de evaluare privind Romania, Runda a III-a (2010), in cadrul Temei I - „Incriminarile”, GRECO a indicat-o, pe buna dreptate, si pe aceea privitoare la modul in care functioneaza institutia „regretului efectiv”, subliniind faptul ca aceasta se regaseste intr-o zona lipsita de transparenta legislativa, generata tocmai de inexistenta unor conditii specifice care sa declanseze incidenta acestui mecanism de nepedepsire a persoanelor care se autodenunta cu privire la savarsirea unor infractiuni de coruptie. Asa cum am mai precizat, nu trebuie negata relevanta unei asemenea prevederi, care poate fi utilizata ca instrument de descoperire a faptelor de coruptie, insa atentia GRECO se indreapta catre caracterul latent al abuzului din partea celor care invoca aceasta aparare. Mai mult, exista si alte dispozitii in dreptul national care permit reducerea limitelor de pedeapsa, ca urmare a recunoasterii faptelor, iar prezenta unei asemenea norme creeaza o discriminare evidenta intre autorii acestui tip de fapte si persoanele vinovate de savarsirea altor infractiuni. Intreaga constructie tine, in realitate, de momentul autodenuntului si de imposibilitatea descoperirii modului in care, in concret, functioneaza acest mecanism de colaborare procuror-denuntator, insuficient de transparent pentru a garanta aplicarea corecta a legii.

Astfel, in contextul in care autodenuntarea isi produce efectele in mod automat si obligatoriu, va fi in continuare posibil scenariul potrivit caruia mituitorul sau cumparatorul de influenta sa promita, sa ofere sau sa dea un avantaj necuvenit, in scopuri nelegale, iar el sa ramana nepedepsit, tocmai pentru ca beneficiaza de posibilitatea autodenuntarii, in temeiul pretinsului sentiment de remuscare privitor la infractiunea comisa. Faptul ca nu este reglementat un ansamblu de reguli care sa ingaduie studierea amanuntita a ratiunilor ce au indemnat o persoana sa aiba aceasta atitudine reprezinta o reala ingrijorare, deoarece sunt permise aprecieri arbitrare, care sunt impotriva sensului real al acestei cauze de neimpunitate.

Prin acceptarea dispozitiilor privind autodenuntarea comiterii infractiunilor de coruptie activa in forma actuala, fara fixarea unor limite sau garantii rezonabile, s-ar putea ivi situatii in care asemenea fapte, extrem de importante prin efectele negative pe care le produc, sa nu fie niciodata sanctionate. Mai mult decat atat, nu este exclus ca persoana aflata la polul activ al coruptiei sa se foloseasca in mod exagerat de aceasta protectie in scopul obtinerii unor foloase aditionale, prin utilizarea acestui mecanism ca instrument de santaj asupra celui mituit.

O alta problema referitoare la institutia autodenuntului se refera la inexistenta unui termen legal in interiorul caruia denuntul sa-si produca efectele. In ciuda faptului ca textul de lege prevede ca mituitorul trebuie sa denunte fapta „mai inainte ca organul de urmarire penala sa fi fost sesizat cu privire la acesta”, limita respectiva nu este de ajuns, deoarece aceasta inseamna ca poate fi vorba despre o perioada de zile, luni, ani, in limita termenului de prescriptie a raspunderii penale, evident… Asadar, care este probabilitatea ca o persoana sa regrete efectiv o fapta dupa 4 ani de la savarsirea acesteia? Dar dupa 7 ani? Asa cum s-a prevazut si in Raportul celei de-a Treia Runde de Evaluare privind Romania, lipsa consacrarii legislative a unui interval de timp, de la momentul savarsirii infractiunii de coruptie si pana la momentul denuntarii faptei, nu exclude posibilitatea ca mituitorul sa sesizeze organele de urmarire penala intr-un mod cu totul oportun, cand, spre exemplu, are deja suspiciunea ca acestea au pornit investigatiile privind respectiva fapta. Motivele ce stau la baza baza denuntarii faptelor sunt dificil de fixat, insa denuntatorul poate fi influentat chiar si de atitudinea celui mituit care, prin amenintari, prin amanari constante in indeplinirea unui act pentru care se ceruse urgentarea sau prin nerespectarea promisiunii de a indeplini un act, este posibil sa plasmuiasca in mintea mituitorului dorinta de razbunare, nicidecum o mustrare de constiinta relativa la fapta proprie. In atare circumstante, se ridica serioase intrebari cu privire la echivalenta dintre „regretul efectiv” si institutia autodenuntarii prevazute de Codul penal.

Potrivit celui de-al doilea Raport de conformitate privind Romania, adoptat la Strasbourg la data de 12 decembrie 2014 (n.a. - raportul de conformitate analizeaza in ce masura autoritatile romane au implementat recomandarile GRECO emise in Raportul celei de-a Treia Runde de Evaluare despre Romania), GRECO reaminteste Romaniei ca nu a implementat aproape nicio masura dintre cele recomandate in ce priveste institutia „regretului efectiv”, desi i se atrasese atentia cu privire la temerile determinate de neaplicarea masurilor indicate inca din 2012, odata cu adoptarea primului Raport de conformitate privind Romania. In privinta restituirii mitei catre mituitor, problema a fost totusi remediata prin intrarea in vigoare a noului Cod penal (n.a. - potrivit Codului penal anterior, asa cum rezulta din art. 255 alin. 5, banii, valorile sau celelalte bunuri ce au constituit mita se restituiau mituitorului, daca acesta denunta fapta inainte de sesizarea autoritatilor cu privire la acea fapta, fara insa a exista limita impusa de noul Cod penal – aceea de a se restitui doar mita data dupa sesizarea organului de urmarire penala), intrucat legiuitorul penal roman a impus limita potrivit careia mita se restituie numai in ipoteza in care este data dupa sesizarea organelor de urmarire penala. Cu alte cuvinte, banii, bunurile sau valorile vor fi transmise catre cel mituit printr-o activitate desfasurata sub controlul nemijlocit al organului de urmarire penala, urmarindu-se astfel surprinderea in flagrant a faptuitorilor; asadar, renuntarea la masura confiscarii mitei si inapoierea ei catre mituitor au fost justificate. Totusi, GRECO a recunoscut numai aceasta modificare ca fiind in concordanta cu recomandarea sa, celelalte ramanand ignorate si producand aceleasi consecinte nedorite in lipsa unor garantii corespunzatoare pentru eliminarea unei aplicari eronate a institutiei regretului efectiv.

Intorcandu-ne la dispozitia legala privind reglementarea unei cauze de neimputabilitate speciale, respectiv constrangerea prin orice mijloace facuta de cel care a luat mita, nici existenta acesteia nu pare justificata, avand in vedere cauzele justificative si cauzele de neimputabilitate prevazute in Codul penal, respectiv starea de necesitate, constrangerea fizica si constrangerea morala. Aceasta cu atat mai mult cu cat dispozitia are un evident caracter inechitabil, in sensul unei discriminari pozitive, de natura a institui un tratament preferential pentru autorii infractiunilor de dare de mita, in timp ce interesul societatii vizeaza eliminarea tuturor faptelor de coruptie.

Avand in vedere propunerile cuprinse in Rapoartele GRECO si tinand cont de interesul superior al armonizarii dreptului intern cu exigentele Uniunii Europene, stabilirea unui cadru legal complet si transparent in materia coruptiei, implicit in ce priveste institutia denuntarii faptelor de coruptie activa, ar avea drept rezultat suprimarea treptata a oricarui pericol referitor la gresita interpretare si aplicare a prevederilor relative la acest mecanism juridic, permitand in acelasi timp pedepsirea acestor fapte.

In concluzie, in ciuda avantajelor sale, lipsa unor limite si a unor garantii suficient de clare in momentul punerii in practica a dipozitiilor privitoare la „regretul efectiv” conduce implacabil la necesitatea modificarii legislatiei nationale asupra careia insista de ceva vreme organismele europene.

Av. Manuela GORNOVICEANU, Baroul Dolj

Constantin MATEI

De aceiasi autori:

>>Complicatiile procedurii simplificate. Coinculpati. Dreptul la un proces echitabil