BUCUR SI TOMA vs. ROMANIA – Lipsa unei garantii ca informatiile obtinute de SRI prin interceptarea convorbirilor telefonice sunt distruse imediat ce nu mai sunt necesare pentru atingerea scopului urmarit. Incalcarea dreptului la respectarea vietii private si de familie (Art. 8), a libertatii de exprimare (Art. 10) si a dreptului la un proces echitabil (Art. 6). Nerespectarea Art. 38, prin neindeplinirea obligatiei statului de a furniza Curtii intregul dosar

In cauza Bucur si Toma contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat nerespectarea de catre statul roman a Art. 38, prin neindeplinirea obligatiei de a pune la dispozitie intregul dosar, si existenta a 4 incalcari ale Conventiei, dupa cum urmeaza:

---

1. Incalcarea Art. 10 din Conventie, in privinta reclamantului Constantin Bucur;

2. Incalcarea Art. 6 din Conventie, in privinta reclamantului Constantin Bucur;

3. Incalcarea Art. 8 din Conventie, in privinta reclamantilor Mircea Toma si Sorana Toma;

4. Incalcarea Art. 13 combinat cu Art. 8 din Conventie, in privinta reclamantilor Mircea Toma si Sorana Toma.

Pentru incalcarile constatate, CEDO a obligat statul roman sa-i plateasca reclamantului Constantin Bucur 20.000 euro daune morale, iar reclamantilor Mircea Toma si Sorana Toma, 7.800 euro daune morale.

>>Hotararea CEDO in cauza Bucur si Toma contra Romaniei (cererea nr. 40238/02; Sectia a III-a, 8 ianuarie 2013)

Extras din hotarare (cu privire la pretinsa incalcare a Art. 10 din Conventie):

"Existenta unei ingerinte

77. In opinia primului reclamant, condamnarea sa penala a constituit o ingerinta in dreptul sau la libertatea de exprimare. Guvernul nu contesta acest argument. Curtea considera ca aceasta masura pronuntata impotriva reclamantului pe motiv ca a facut publice informatii secrete si si-a insusit 11 casete in vederea fundamentarii sustinerilor sale se interpreteaza ca o 'ingerinta a unei autoritati publice' in exercitarea, de catre persoana in cauza, a dreptului sau la libertatea de exprimare garantat prin Art. 10.1 din Conventie.

78. O asemenea ingerinta incalca Art. 10, cu exceptia cazului in care, fiind 'prevazuta de lege', viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevazute la Art. 10.2 si era 'necesara intr-o societate democratica' pentru indeplinirea scopului sau scopurilor respective. (...)

'Necesara intr-o societate democratica'

i. Principiile generale aplicabile in prezenta cauza

92. Principala problema de solutionat este asadar aceea daca amestecul era o masura 'necesara intr-o societate democratica'. Principiile fundamentale in aceasta privinta sunt consacrate in jurisprudenta Curtii si au fost rezumate dupa cum urmeaza (Steel si Morris vs. Regatul Unit, par. 87): (...)

93. In ceea ce priveste protectia conferita de Conventie avertizorilor proveniti din randul functionarilor publici, Curtea a stabilit urmatoarele principii (Guja vs. Moldova, Marea Camera, par. 70-78): (...)

94. Curtea va examina acum faptele cauzei in lumina principiilor sus-mentionate.

ii. Aplicarea principiilor sus-mentionate in prezenta cauza

a) Cu privire la clarificarea aspectului daca primul reclamant dispunea sau nu de alte mijloace de divulgare

95. Primul reclamant sustine ca nu avea la dispozitie niciun alt mijloc eficient de divulgare. Guvernul considera ca respectivul ar fi putut sesiza problema in primul rand superiorilor sai ierarhici si apoi, dupa caz, Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI.

96. In ceea ce priveste cea dintai cale indicata de Guvern, Curtea observa in primul rand ca acesta nu a prezentat niciun element care sa demonstreze existenta, la momentul faptelor, in legislatia romaneasca in general si in cea referitoare la SRI in special, a unor prevederi privind divulgarea de catre angajati a neregulilor comise la locul de munca. Se pare asadar ca nu era prevazuta nicio procedura in materie si ca reclamantul nu putea comunica preocuparile sale decat superiorilor sai.

97. Curtea observa ca Guvernul nu contesta afirmatiile reclamantului, potrivit carora acesta comunicase neregulile constatate colegilor sai si sefului compartimentului de supraveghere-inregistrare. Acesta din urma, conform dispozitiilor comandantului unitatii, l-a mustrat si l-a sfatuit sa renunte la acuzatii. Curtea mai observa ca analiza datelor culese, care ar putea justifica interceptarea convorbirilor telefonice, era de competenta superiorilor sai si ca neregulile constatate ii priveau asadar in mod direct. In aceste conditii, Curtea se indoieste de eficacitatea oricarei sesizari pe care reclamantul ar fi putut-o adresa superiorilor sai. Acest rationament pare a fi de altfel confirmat de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, care, in Rezolutia 1729(2010) referitoare la protectia persoanelor care denunta nereguli (a se vedea sectiunea 'Dreptul si practica interne si internationale relevante' supra), a constatat ca in cazul in care nu exista cai interne pentru avertizare sau acestea nu functioneaza in mod corect, ba chiar nu ar fi rezonabil sa existe asteptari ca acestea sa functioneze in mod corect data fiind natura problemei denuntate de avertizor, ar fi de asemenea indicata protectia persoanei care foloseste cai externe. In consecinta, Curtea nu este convinsa ca eventualele plangeri interne depuse de reclamant ar fi condus la o ancheta si la incetarea neregulilor denuntate.

98. In ceea ce priveste a doua cale indicata de Guvern, si anume sesizarea Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI, Curtea observa ca acesta nu a contestat faptul ca reclamantul l-a contactat pe deputatul T.C., membru al comisiei respective. Acesta din urma l-ar fi informat ca mijlocul cel mai bun pentru a dezvalui publicului neregulile constatate in exercitarea atributiilor era sa tina o conferinta de presa. Deputatul considera ca dezvaluirea neregulilor respective in fata comisiei din care facea parte nu ar fi avut niciun efect, avand in vedere legaturile dintre presedintele comisiei respective si directorul SRI. Astfel, potrivit lui T.C., presedintele comisiei ar fi intarziat ancheta pe care aceasta ar fi trebuit sa o desfasoare in privinta directorului SRI. Cu privire la acest aspect, Curtea constata deficientele sistemului de control instituit de catre stat in ceea ce priveste SRI. Astfel, Curtea considera ca atunci cand un cetatean informeaza un reprezentant al poporului cu privire la pretinse nereguli in cadrul unui organism al statului, acest reprezentant, care mai este si membru al comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii organismului respectiv, trebuie sa se sesizeze asupra faptelor si sa nu lase totul in seama actiunii unei persoane private.

Avand in vedere cele de mai sus si presupunand ca reclamantul a fost indreptatit sa sesizeze comisia sus-mentionata, Curtea nu este convinsa ca sesizarea oficiala a comisiei respective ar fi constituit un mijloc eficace pentru denuntarea neregulilor.

99. Curtea observa ca intre timp Romania a optat, prin adoptarea Legii nr. 571/2004, pentru o legislatie specifica pentru protectia avertizorilor care ocupa o functie publica. Asta nu schimba faptul ca modificarea legislativa respectiva, care trebuie salutata cu atat mai mult cu cat foarte putine state s-au angajat in aceasta directie (supra, pct. 62), a survenit la mult timp in urma faptelor denuntate de reclamant si nu era aplicabila acestuia.

100. In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca, in circumstantele specifice ale cauzei, divulgarea faptelor denuntate direct opiniei publice putea fi justificata.

b) Interesul public prezentat de informatiile divulgate

101. Curtea considera ca informatiile divulgate de reclamant prezentau incontestabil un interes public. Interceptarea convorbirilor telefonice prezenta o importanta deosebita intr-o societate care s-a confruntat in timpul regimului comunist cu o politica de supraveghere stricta de catre serviciile secrete. De altfel, acest lucru este demonstrat de larga acoperire mediatica de care a beneficiat conferinta de presa din 13 mai 1996, dupa cum o atesta documentele depuse la dosar atat de catre reclamant, cat si de catre Guvern. Mai mult, societatea civila era afectata in mod direct de informatiile divulgate, convorbirile telefonice ale oricarei persoane putand fi interceptate.

102. Pe de alta parte, insasi Curtea a fost preocupata sa se convinga in repetate randuri de existenta unor garantii corespunzatoare si suficiente impotriva abuzurilor in materie intrucat un sistem de supraveghere secreta destinat apararii sigurantei nationale implica riscul de a submina, ba chiar de a distruge, democratia sub pretextul apararii ei (Klass si altii vs. Germania, par. 49-50; Rotaru vs. Romaia, citata anterior, par. 59-60).

103. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca informatiile divulgate de reclamant aveau legatura cu abuzurile comise de inalti functionari si cu fundamentele democratice ale statului. Nu mai exista nicio indoiala ca este vorba despre chestiuni foarte importante care apartin dezbaterii politice intr-o societate democratica, asupra carora opinia publica are un interes legitim de a fi informata.

104. Totusi, trebuie remarcat ca instantele interne nu au tinut seama de argumentul reclamantului, referitor la interesul public prezentat de informatiile divulgate si de impactul acestuia asupra exercitarii libertatii sale de exprimare, demers care ar fi fost compatibil cu normele Conventiei (a se vedea, de asemenea, Wojtas-Kaleta vs. Polonia, par. 49).

c) Autenticitatea informatiilor divulgate

105. Curtea observa mai intai ca autenticitatea informatiilor divulgate de catre reclamant este motiv de controversa intre parti.

Reclamantul considera ca a divulgat cu buna-credinta informatii a caror veracitate a incercat sa o demonstreze in fata autoritatilor judiciare interne.

In aceasta privinta, reclamantul sustine in primul rand ca temeiul condamnarii sale penale il constituie existenta unor acte de autorizare care de fapt au fost emise ulterior interceptarii convorbirilor telefonice cu scopul ascunderii incalcarilor pe care le-a facut publice. in plus, parchetul si instantele l-ar fi impiedicat sa demonstreze acest lucru respingandu-i cererile de probe avand ca obiect prezentarea documentelor relevante si audierea persoanelor angajate de SRI care declarasera public, imediat dupa conferinta de presa, ca SRI nu efectuase interceptarile mentionate de reclamant in cadrul conferintei de presa.

In al doilea rand, acesta sustine ca din actele de autorizare depuse la dosar nu reiese ca persoanele ale caror convorbiri erau interceptate (oameni politici, jurnalisti si membri ai societatii civile) ar fi desfasurat activitati reprezentand o amenintare pentru siguranta nationala, in actele respective nementionandu-se niciun motiv concret. De altfel, existenta unei amenintari reale pentru siguranta nationala nu ar fi fost examinata niciodata de catre parchet sau instante, in pofida repetatelor sale cereri in acest sens.

106. La randul sau, Guvernul considera ca reclamantul a facut publice informatii false. Inexactitatea informatiilor respective ar fi atestata de actele de autorizare a interceptarii convorbirilor telefonice emise anterior inceperii interceptarilor si depuse la dosarul penal intern de catre SRI.

107. In examinarea sa, Curtea va tine seama de principiul stabilit in Rezolutia Adunarii Parlamentare 1729(2010) referitoare la protectia persoanelor care denunta nereguli, conform caruia 'orice avertizor trebuie considerat ca actionand cu buna-credinta, cu conditia sa existe motive rezonabile pentru a crede ca informatia divulgata este adevarata, chiar daca ulterior se dovedeste contrariul, precum si cu conditia sa nu existe obiective ilicite sau contrare eticii' (a se vedea pct. 6.2.4 din rezolutie, pct. 63 supra; si, mutatis mutandis, Heinisch vs. Germania, par. 80). Pe de alta parte, 'legislatia relevanta ar trebui sa asigure avertizorilor de buna-credinta o protectie fiabila impotriva oricarei forme de represalii printr-un mecanism de aplicare care ar permite sa se verifice realitatea actiunilor denuntate de catre avertizor' (pct. 6.2.4 din aceeasi rezolutie).

108. In prezenta cauza, Curtea observa ca mai multe elemente sprijineau afirmatiile reclamantului potrivit carora s-au efectuat interceptari telefonice fara drept in cadrul SRI. Astfel, reclamantul a constatat ca toate rubricile din registrul compartimentului, in care se faceau inregistrari cu creionul, nu erau complete, ca nu exista concordanta intre persoana indicata in registru ca fiind proprietar al postului telefonic si titularul real, precum si ca fusesera pusi sub ascultare un numar considerabil de jurnalisti, politicieni si oameni de afaceri, mai ales dupa afacerile rasunatoare mentionate in presa (supra, par. 8). Toate aceste indicii au consolidat convingerea reclamantului in sensul inexistentei unor circumstante care sa constituie o amenintare la adresa sigurantei nationale si sa justifice interceptarea convorbirilor telefonice ale persoanelor in cauza, respectiv cu privire la lipsa oricarui act de autorizare in acest sens emis de procuror. De altfel, aceste elemente nu par a fi contestate de Guvern.

109. Este necesar sa se observe, de altfel, ca reclamantul a contestat in fata parchetului si a instantelor interne autenticitatea si temeinicia actelor de autorizare a interceptarii prezentate de SRI. Tribunalul Militar, prin incheierea din 14 martie 1997, a dispus ca SRI sa depuna la dosar actele de autorizare a punerii sub ascultare a posturilor telefonice vizate de casetele facute publice de catre reclamant in cadrul conferintei de presa. in ceea ce priveste, insa, documentatia aferenta cererilor de autorizare, precum si repercusiunile interceptarilor in plan penal, tribunalul a considerat ca acestea nu erau in centrul cauzei. Referitor la registrul parchetului in care se consemneaza actele de autorizare a interceptarii, tribunalul a constatat ca cererile SRI si actele de autorizare emise de parchet aveau date certificate de autoritatile publice, precum si ca autenticitatea acestora nu putea fi verificata decat prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticitatii, pe care reclamantul a refuzat sa o initieze (supra, par. 32). In hotararea din 20 octombrie 1998, confirmata de instantele superioare, Tribunalul Militar s-a limitat sa constate ca interceptarile convorbirilor telefonice fusesera realizate in temeiul unor acte de autorizare emise de procurori si depuse la dosar. Desi se poate admite ca autenticitatea cererilor si a actelor de autorizare nu putea fi verificata decat prin intermediul unei proceduri de certificare a autenticitatii, pe care reclamantul nu a initiat-o, Curtea nu intelege de ce instantele au refuzat sa examineze temeinicia acestora, adica eventuala existenta a unor circumstante care sa constituie o amenintare la adresa sigurantei nationale si sa justifice interceptarea convorbirilor in litigiu.

110. Cu certitudine, Curtea nu se poate substitui statelor semnatare ale conventiei in definirea intereselor lor nationale, domeniu care apartine in mod traditional nucleului dur al suveranitatii statale (Stoll, citata anterior, par. 137). De asemenea, Curtea nu are sarcina, atunci cand exercita controlul sau, de a se substitui instantelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotararile pe care acestea le-au pronuntat in temeiul puterii lor de apreciere (supra, par. 92). In plus, echitatea procedurii si garantiile pe care le ofera sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate in considerare atunci cand se evalueaza proportionalitatea atingerii aduse libertatii de exprimare, garantata de Art. 10 din Conventie (Boldea vs. Romania, par. 47; pentru modul de aplicare intr-o cauza care face referire la un avertizor, a se vedea Marcenko vs. Ucraina, par. 48). Decurge de aici ca i se solicita Curtii sa verifice daca, in prezenta cauza, aplicarea dispozitiilor legislatiei privind siguranta statului sunt constrangatoare pentru judecator intr-o asa masura incat il impiedica sa realizeze o punere in balanta a intereselor aflate in joc si sa retina un eventual motiv de justificare nelegal intemeiat pe protectia intereselor legitime. O astfel de imposibilitate ar reprezenta intr-adevar un obstacol in calea verificarii justificarii unei ingerinte in exercitarea drepturilor protejate de Art. 10 din Conventie (Stoll, citata anterior, par. 137–138).

111. In prezenta cauza, trebuie sa se constate ca instantele au refuzat sa verifice daca respectiva clasificare 'strict secret' parea justificata avand in vedere eventualele date culese de SRI si sa raspunda la intrebarea daca interesul mentinerii confidentialitatii informatiilor prevala fata de interesul public de a lua cunostinta de pretinsele interceptari fara drept. in opinia Curtii, instantele interne nu au urmarit sa examineze cauza sub toate aspectele, limitandu-se la a constata doar existenta actelor de autorizare impuse prin lege. Or, dupa cum s-a aratat mai sus, apararea reclamantului implica doua aspecte, si anume, pe de o parte, inexistenta actelor de autorizare si, pe de alta parte, absenta unor circumstante care sa constituie o amenintare la adresa sigurantei nationale si sa justifice pretinsa interceptare a convorbirilor telefonice ale unui mare numar de oameni politici, jurnalisti si membri ai societatii civile.

112. In plus, Guvernul nu a prezentat Curtii documente relevante si convingatoare pentru a justifica clasificarea 'strict secret' a informatiilor divulgate de reclamant; in fapt, acesta a refuzat sa puna la dispozitie intregul dosar penal intern, care include cererile SRI si actele de autorizare emise de procuror. in aceste conditii, Curtea nu se poate baza decat pe copii ale documentelor furnizate de reclamanti cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea dintre acestia, domnul Toma. Or, din aceste documente reiese ca atat cererea SRI, cat si actul de autorizare emis de procuror in privinta sa nu contineau nicio motivare.

113. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca primul reclamant avea motive rezonabile sa creada ca informatiile divulgate erau adevarate. Refuzul autoritatilor judiciare de a-i permite sa faca dovada temeiniciei acestor afirmatii nu poate conduce la concluzia ca informatiile divulgate erau lipsite de orice temei faptic sau ca erau afirmatii formulate cu usurinta.

d) Prejudiciul cauzat SRI

114. In prezent, este necesar sa se verifice daca divulgarea faptelor nelegale pretins comise in cadrul SRI era de natura sa cauzeze 'un prejudiciu considerabil' intereselor SRI (a se vedea, mutatis mutandis, Hadjianastassiou vs. Grecia, par. 45, cauza privind interese militare si siguranta nationala stricto sensu; Stoll, citata anterior, par. 130, care se refera la publicarea de catre un jurnalist a unui raport clasificat 'confidential'). In aceasta privinta, Curtea constata inca de la inceput ca Guvernul nu a invocat existenta unui astfel de prejudiciu in fata Curtii.

115. Cu siguranta, Curtea admite ca este in interesul general sa se mentina increderea cetatenilor in respectarea principiului legalitatii de catre serviciile de informatii ale statului. Totodata, cetateanul are interesul ca neregulile imputate unei institutii publice sa conduca la o ancheta si unele clarificari. Acestea fiind spuse, Curtea considera ca interesul general pentru divulgarea unor informatii privind actiuni nelegale in cadrul SRI este atat de important intr-o societate democratica incat depaseste interesul de a mentine increderea publicului in aceasta institutie. Curtea reaminteste in acest sens ca o discutie libera privind problemele de interes public este esentiala intr-un stat democratic si este important ca cetatenii sa nu fie descurajati sa se pronunte asupra unor astfel de probleme (Barfod vs. Danemarca, par. 29).

e) Buna-credinta a primului reclamant

116. Primul reclamant isi justifica actiunea prin dorinta de a se asigura ca o institutie publica respecta legile romane, si in primul rand Constitutia. Guvernul nu contesta acest argument.

117. Curtea observa ca reclamantul si-a declarat intentiile in cursul conferintei de presa din 13 mai 1996 si ulterior in fata instantelor. Curtea nu vede niciun motiv sa creada ca reclamantul ar fi fost motivat de dorinta de a obtine un avantaj personal in urma actiunii sale, ca ar fi avut o nemultumire personala fata de angajator sau ca ar fi fost condus de orice alta intentie ascunsa. Acestea sunt de altfel sustinute de faptul ca persoana in cauza a ales sa nu se adreseze direct presei, pentru a obtine o foarte larga audienta, ci s-a indreptat mai intai catre un membru al Comisiei parlamentare pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI (a se vedea, mutatis mutandis, Heinisch, citata anterior, par. 86).

118. Prin urmare, Curtea concluzioneaza ca reclamantul era animat de intentiile declarate de acesta si ca a actionat cu buna-credinta.

f) Severitatea sanctiunii

119. In cele din urma, Curtea observa ca reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsa cu inchisoarea de doi ani cu suspendarea executarii. Aceasta sanctiune nu numai ca a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei sale, dar risca, de asemenea, sa aiba un efect de descurajare asupra altor agenti SRI si sa-i descurajeze sa semnaleze fapte nelegale. In plus, tinand seama de ecoul pe care l-a avut cauza reclamantului in mass-media, sanctiunea putea avea un efect de descurajare nu doar asupra agentilor SRI, ci si asupra altor functionari publici si angajati (Guja, citata anterior, par. 95; Heinisch, citata anterior, par. 91).

iii. Concluzie

120. Constienta de importanta dreptului la libertatea de exprimare in privinta problemelor de interes general, de dreptul functionarilor si al altor angajati de a semnala conduitele sau actele nelegale observate de acestia la locul lor de munca, de obligatiile si responsabilitatile angajatilor fata de angajatorii lor si de dreptul acestora de a-si gestiona personalul, Curtea, dupa ce a reflectat asupra diferitelor interese aflate in joc, concluzioneaza ca atingerea adusa dreptului la libertatea de exprimare a primului reclamant, in special a dreptului sau de a comunica informatii, nu era 'necesara intr-o societate democratica'.

Prin urmare, a fost incalcat Art. 10 din Conventie".