VASILESCU vs. ROMANIA – Actionand in calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai intai Procurorului General, apoi ministrului Justitiei, procurorul roman nu este independent fata de puterea executiva. Incalcarea Art. 6.1 din Conventie si a Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie

In cauza Elisabeta Vasilescu contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat incalcarea Art. 6.1 din Conventie, privind dreptul la un proces echitabil, si a Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, privind protectia proprietatii, in contextul refuzului autoritatilor statului roman de a-i admite reclamantei, la inceputul anilor '90, actiunea de restituire a unor bunuri (monede si bijuterii din aur) confiscate arbitrar de militia fostului regim comunist.

Curtea a amintit ca „tribunal” in sensul Art. 6.1 din Conventie este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdictie, raspunzand unei serii de exigente, precum independenta fata de puterea executiva, conditie neindeplinita, in cauza, de Parchetul de pe langa Tribunalul Arges si de Procurorul General al Romaniei.

Curtea a constatat ca Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92/1992 a inlocuit fosta Procuratura a regimului comunist, este constituit din magistrati care isi exercita toate functiile lor sub autoritatea Procurorului General al Romaniei, iar ministrul Justitiei isi exercita controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra Procurorului General al Romaniei.

>>Hotararea CEDO in cauza Vasilescu contra Romaniei (cererea nr. 53/1997/837/1043; 22 mai 1998)

Extras din hotarare:

"Cu privire la pretinsa incalcare a Art. 6.1

35. Doamna Vasilescu sustine ca examinarea cererii sale de restituire a bunurilor confiscate de catre fosta Militie Arges ar reveni, avand in vedere insusi obiectul litigiului, in competenta instantelor civile.

Pretentiile sale ar fi fost recunoscute ca intemeiate, mai intai prin hotararea de restituire din 21 februarie 1992 a Judecatoriei Gaesti, apoi prin decizia Tribunalului Dambovita si, in sfarsit, prin cea a Curtii de Apel Ploiesti.

Or, anuland amintitele hotarari, cu motivarea ca instantele civile ar fi incalcat competenta exclusiva a procurorului, Curtea Suprema de Justitie ar fi lipsit-o de dreptul de a-si vedea cauza examinata de catre un tribunal.

36. Guvernul nu contesta dreptul de proprietate al doamnei Vasilescu asupra monedelor in litigiu. El sustine ca Decizia pronuntata la 20 octombrie 1994 de catre Curtea Suprema de Justitie se intemeiaza pe o interpretare gresita a dreptului roman, intrucat in acest caz instantele civile erau competente sa se pronunte asupra cererii reclamantei.

Daca decizia Curtii Supreme de Justitie ar putea fi considerata ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, aceasta nu aduce totusi atingere substantei acestui drept, in masura in care reclamanta pastreaza posibilitatea de a folosi trei cai de atac distincte, dintre care si cea prevazuta la art. 168 si 169 din Codul de procedura penala (paragraful 33 din mai sus).

37. Comisia contesta sustinerea Guvernului si considera ca regulile de procedura din dreptul roman, asa cum au fost ele interpretate si aplicate de catre Curtea Suprema de Justitie, au avut drept consecinta faptul ca nicio instanta nu era in fapt competenta sa se pronunte asupra cererii reclamantei.

38. Curtea observa ca, sesizata cu judecarea recursului in anulare, pe care, in temeiul art. 330 din Codul de procedura civila, il poate promova doar procurorul general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie (procurorul general), Curtea Suprema de Justitie a anulat la 20 octombrie 1994 toate hotararile pronuntate de instantele civile care fusesera investite sa se pronunte asupra actiunii in revendicare a doamnei Vasilescu (paragraful 23 de mai sus). In decizia sa, intemeiata pe art. 275 din Codul de procedura penala (paragraful 26 de mai sus), Curtea Suprema de Justitie arata ca, pronuntandu-se in aceasta cauza, aceste instante si-au depasit competenta ratione materiae. Cerand restituirea monedelor din aur confiscate de fosta militie, reclamanta ar fi contestat de fapt o masura de urmarire penala. De aceea, numai procurorul din cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Arges, insarcinat cu urmarirea penala si cu supravegherea organului care a facut cercetarea, putea decide asupra acestei cereri, si nu instantele civile.

Conform Guvernului, interpretarea regulilor de procedura, facuta de Curtea Suprema de Justitie, este eronata (paragraful 36 de mai sus).

39. Curtea nu considera ca trebuie sa solutioneze aceasta problema de drept roman (a se vedea printre altele, mutatis mutandis, Sakik si altii, precitata, par. 53). Rolul sau se limiteaza in fapt la a verifica daca, in acest caz, doamna Vasilescu a avut acces la justitie. In consecinta, Curtea isi va intemeia examinarea pe dispozitiile dreptului roman, astfel cum au fost ele aplicate reclamantei in cazul de fata de catre Curtea Suprema de Justitie.

In Decizia sa din 20 octombrie 1994, Curtea Suprema de Justitie a considerat ca prin actiunea in revendicare introdusa de catre reclamanta se ajungea sa se atace o masura de urmarire penala. In consecinta, ea a considerat ca aceasta cauza nu intra in competenta instantelor civile si ca doar Parchetul de pe langa Tribunalul Arges putea sa solutioneze aceasta cerere. Totusi, este neindoielnic - si toate partile sunt de acord - ca actiunea reclamantei intra sub incidenta Art. 6 in ceea ce priveste raportul juridic de drept civil, atata vreme cat prin actiune se cerea restituirea bunurilor de care a fost deposedata reclamanta (paragraful 14 de mai sus).

Curtea arata ca doamna Vasilescu s-a adresat deja Parchetului de pe langa Tribunalul Arges, apoi procurorului general. Oricare ar fi rezultatul acestor demersuri (paragrafele 11 si 12 de mai sus) si al noilor proceduri care ar putea fi deschise, eventual, la Parchetul de pe langa Tribunalul Arges, trebuie, pentru ca Art. 6 sa fie respectat, ca autoritatile sesizate sa reprezinte un 'tribunal' conform acestui articol. Curtea va verifica daca aceasta conditie este indeplinita.

40. Curtea noteaza ca Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a inlocuit fosta Procuratura, este constituit din magistrati care isi exercita toate functiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justitiei isi exercita controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.

Chiar daca exercita, ca in cazul de fata, o atributie de natura contencioasa, procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul Arges actioneaza in calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai intai procurorului general, apoi ministrului justitiei.

41. Curtea aminteste ca 'tribunal' in sensul Art. 6.1 este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdictie, raspunzand unei serii de exigente, precum independenta fata de puterea executiva, ca si fata de partile in cauza (a se vedea, printre altele, Beaumartin vs. Franta, par. 38). Nu aceasta este si situatia procurorilor din cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Arges si nici a procurorului general.

A fost deci incalcat Art. 6.1.

Cu privire la pretinsa incalcare a Art. 1 din Protocolul nr. 1

48. Curtea constata ca la 23 iunie 1966, in cadrul unei cercetari indreptate impotriva sotului sau, lucratori ai fostei militii au perchezitionat fara mandat domiciliul reclamantei, de unde au confiscat 327 de monede din aur. Cercetarea a fost incheiata la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost retinute de fosta Militie Arges. Nici nelegalitatea acestei masuri, nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor in discutie - recunoscut de altfel de instantele civile (paragrafele 15, 16 si 21 de mai sus) - nu sunt contestate in fata Curtii. Aceasta considera in consecinta ca, in sensul Art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care a fost lipsita din 1966 de folosinta si de dispozitia bunurilor in discutie, a ramas totusi proprietara lor pana astazi.

49. Fara indoiala, Romania nu a recunoscut dreptul de recurs individual (Art. 25) si jurisdictia Curtii (Art. 46) decat la 20 iunie 1994. Totusi, Curtea releva ca plangerea reclamantei se refera la o situatie continua, care subzista si la ora actuala (a se vedea, mutatis mutandis, Papamichalopoulos si altii vs. Grecia, par. 40; Loizidou vs. Turcia, fond, par. 41). Ea retine ca, de fapt, Curtea Suprema de Justitie a pronuntat decizia la 20 octombrie 1994, adica dupa 20 iunie 1994.

50. Avand in vedere lipsa de temei legal, recunoscuta atat de instantele nationale (paragraful 48 de mai sus), cat si de Guvern (paragraful 46 de mai sus), continuarea retinerii obiectelor in chestiune nu poate fi calificata nici ca o lipsire de proprietate si nici ca o reglementare a folosintei bunurilor, permise de primul si de al doilea alineat ale Art. 1 din Protocolul nr. 1.

51. Curtea aminteste ca un impediment de fapt poate incalca Conventia la fel ca si un impediment juridic (a se vedea, mutatis mutandis, Loizidou, precitata, par. 63).

Intrucat conventia vizeaza apararea unor drepturi 'concrete si efective', se impune a se verifica daca situatia criticata echivaleaza cu o confiscare de fapt (a se vedea, intre altele, mutatis mutandis, Sporrong si Lonnroth, par. 24 si 63; Papamichalopoulos si altii, precitata, par. 42).

52. Pentru a raspunde acestei probleme, caracterul nelegal deja stabilit al confiscarii bunurilor reclamantei reprezinta un element decisiv. Mai mult, reclamanta a obtinut o hotarare judecatoreasca care obliga Banca Nationala a Romaniei sa ii restituie cele 40 de monede din aur si cerceii pe care i-a revendicat (paragraful 15 de mai sus). Totusi, aceasta hotarare, ca si cele care o confirma, au fost anulate de Curtea Suprema de Justitie, in temeiul faptului ca instantele civile au incalcat competenta exclusiva a Parchetului de pe langa Tribunalul Arges (paragraful 23 de mai sus). Or, doamna Vasilescu a intreprins deja, in 1990, demersuri pe langa acesta, ca si pe langa procurorul general, dar acestea nu dusesera nici ele la un rezultat (paragrafele 11 si 12 de mai sus).

53. Curtea apreciaza ca pierderea dreptului de dispozitie asupra bunurilor in cauza, combinata cu esuarea incercarilor de pana acum facute in fata autoritatilor si instantelor nationale pentru a remedia situatia criticata, a antrenat consecinte suficient de grave pentru a permite concluzia ca reclamanta a suferit o confiscare in fapt, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Papamichalopoulos si altii, precitata, par. 45)".