SINDICATUL „PASTORUL CEL BUN” vs. ROMANIA (Marea Camera) – Refuzul instantei nationale de a inregistra sindicatul reclamant a fost justificat, constituind o aplicare a principiului autonomiei cultelor religioase, potrivit caruia comunitatile religioase au dreptul de a se organiza in mod liber conform propriului statut. Neincalcarea Art. 11 din Conventie, privind libertatea de intrunire si de asociere

In cauza Sindicatul „Pastorul cel Bun” contra Romaniei, dupa o prima examinare in Camera de 7 judecatori a Sectiei a III-a, Marea Camera de 17 judecatori a Curtii Europene a Drepturilor Omului a stabilit, cu 11 voturi la 6, ca nu a existat o incalcare a Art. 11 din Conventie, privind libertatea de intrunire si de asociere.

>>Hotararea CEDO in cauza Sindicatul „Pastorul cel Bun” contra Romaniei (cererea nr. 2330/09; Marea Camera, 9 iulie 2013)

>>Hotararea CEDO in cauza Sindicatul „Pastorul cel Bun” contra Romaniei (cererea nr. 2330/09; Sectia a III-a, 31 ianuarie 2012)

Cu opinie concordanta a judecatorului Krzysztof Wojtyczek (Polonia).

Cu opinie partial disidenta a judecatorilor Dean Spielmann (Luxemburg) – presedinte al CEDO, Mark Villiger (Liechtenstein), Luis Lopez Guerra (Spania), Ledi Bianku (Albania), Erik Mose (Norvegia) si Helena Jaderblom (Suedia).

Cauza are la baza o plangerea privind o pretinsa incalcare a libertatii de asociere, garantate de Art. 11 din Conventie, prin refuzul Tribunalului Craiova de a inregistra sindicatul reclamant, format in majoritate din preoti din cadrul Bisericii Ortodoxe Romane. In fapt, in aprilie 2008, un numar de 35 de membri ai personalului clerical si personalului neclerical din cadrul Bisericii Ortodoxe Romane au decis sa constituie un sindicat. Presedintele ales a depus la judecatorie o cerere pentru dobandirea personalitatii juridice de catre sindicat si inscrierea acestuia in registrul special al sindicatelor, insa reprezentantul arhiepiscopiei s-a opus. Reprezentantul sindicatului a reintrodus cererea, iar Ministerul Public i s-a alaturat. In mai 2008, judecatoria a admis cererea sindicatului si a dispus inscrierea acestuia in registrul special, conferindu-i astfel personalitate juridica. Arhiepiscopia a declarat recurs impotriva acestei hotarari. Prin hotararea definitiva din iulie 2008, tribunalul a admis recursul, a casat hotararea pronuntata in prima instanta si, pe fond, a respins cererea pentru dobandirea personalitatii juridice si pentru inscrierea in registrul special al sindicatelor.

La 31 ianuarie 2012, Camera de 7 judecatori a Sectiei a III-a a CEDO a constatat ca motivele care au stat la baza deciziei tribunalului national nu justifica refuzul de inregistrare a sindicatului, stabilind astfel, cu 5 voturi la 2, ca a existat o incalcare a Art. 11 din Conventie. Curtea a apreciat, in esenta, ca in lipsa unei „nevoi sociale imperioase” si a unor motive suficiente, o masura atat de radicala precum respingerea cererii de inscriere a sindicatului reclamant apare ca disproportionata fata de scopul urmarit si, prin urmare, nu este necesara intr-o societate democratica.

Urmare a admiterii cererii de trimitere a cauzei catre Marea Camera formulata de Guvernul roman si dupa reanalizarea fondului, Marea Camera a concluzionat ca refuzul instantei nationale de a inregistra sindicatul reclamant este justificat, constituind o aplicare a principiului autonomiei cultelor religioase, potrivit caruia comunitatile religioase au dreptul de a se organiza in mod liber, conform propriului statut.

In acest sens, s-a pus accentul pe obligatia statului de abtinere de la implicarea in organizarea si functionarea cultelor religioase, respectand astfel obligatia de neutralitate impusa de Art. 9 din Conventie referitor la libertatea de religie. In plus, s-a remarcat faptul ca autoritatile statului nu au rolul de a arbitra neintelegerile ivite intre diverse comunitati religioase si eventualele grupari dizidente din cadrul acestora.

Un alt argument retinut de Marea Camera a vizat faptul ca legislatia nu interzice in mod absolut formarea unor astfel de asociatii de catre membrii clerului. Singura conditie pe care acestea trebuie sa o respecte este aceea de a-si asuma scopuri compatibile cu Statutul Bisericii Ortodoxe Romane si de a nu crea mecanisme alternative fata de structurile traditionale si procedurile decizionale existente.

In concluzie, CEDO a statuat ca refuzul de inregistrare a sindicatului se inscrie in marja de apreciere de care se bucura autoritatile nationale in aceasta materie si, in consecinta, nu poate fi retinuta o incalcare a Art. 11 din Conventie.

Aplicabilitatea:

Functiile exercitate de membrii sindicatului in litigiu si salarizarea acestora prezinta numeroase aspecte specifice unei relatii de munca. Cu toate acestea, munca personalului clerical prezinta particularitati precum finalitatea ei spirituala, indeplinirea ei in cadrul unei Biserici care poate pretinde un anumit nivel de autonomie si o obligatie de loialitate sporita fata de Biserica. Asadar, poate fi dificila delimitarea exacta a activitatilor strict religioase de activitatile cu caracter mai degraba economic. Totusi, in pofida particularitatilor situatiei lor, personalul clerical isi indeplineste misiunea in cadrul unei relatii de munca ce intra sub incidenta Art. 11 din Conventie. Prin urmare, aceasta dispozitie este aplicabila faptelor cauzei.

Fondul:

Respingerea cererii de inscriere a sindicatului reclamant se interpreteaza ca o ingerinta bazata pe prevederile Statutului Bisericii Ortodoxe Romane. Instantele interne au dedus de aici ca infiintarea asociatiilor si fundatiilor bisericesti constituie o atributie a Sfantului Sinod, iar binecuvantarea (aprobarea) chiriarhului este necesara pentru participarea personalului clerical la orice forma de asociere. Ingerinta urmarea scopul legitim de a apara drepturile altora, in speta cele ale Bisericii Ortodoxe Romane.

Avand in vedere diversele argumente invocate de Arhiepiscopie in fata instantelor nationale in sustinerea opozitiei acesteia fata de recunoasterea sindicatului, tribunalul putea considera, in mod rezonabil, ca o hotarare de admitere a cererii de inscriere a sindicatului ar fi constituit un risc real pentru autonomia organizatiei religioase respective. in aceasta privinta, in Romania, fiecare cult are dreptul de a adopta propriul statut si, astfel, de a decide liber atat modul de functionare si de recrutare a personalului, cat si raporturile pe care le mentine cu personalul sau clerical. Principiul autonomiei organizatiilor religioase reprezinta cheia de bolta a relatiilor dintre statul roman si cultele recunoscute pe teritoriul sau. Biserica Ortodoxa Romana a optat sa nu transpuna in statutul sau dispozitiile dreptului muncii relevante in materie, optiune confirmata printr-o hotarare de guvern in numele respectarii principiului autonomiei cultului. Lecturand obiectivele urmarite de sindicatul reclamant in statutul sau – care constau in special in a promova libera initiativa, concurenta si libertatea de exprimare a membrilor sai, in a asigura participarea in cadrul Sfantului Sinod a unui membru al sindicatului, in a solicita de la Arhiepiscopie prezentarea unui raport financiar anual si in a folosi greva ca mijloc de aparare a intereselor membrilor sai – hotararea instantei de respingere a cererii de inscriere a sindicatului in numele respectarii autonomiei cultelor nu pare a fi nerezonabila, avand in vedere mai ales rolul statului in pastrarea acestei autonomii. Prin respingerea cererii de inscriere a sindicatului reclamant, statul nu a facut decat sa se abtina de la implicarea sa in organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Romane, respectand astfel obligatia de neutralitate pe care i-o impune art. 9 din Conventie.

Tribunalul a respins cererea de inscriere a sindicatului reclamant dupa ce a constatat ca cererea acestuia nu intrunea cerintele din Statutul Bisericii deoarece membrii acestuia nu respectasera procedura speciala prevazuta pentru infiintarea unei asociatii. Astfel, tribunalul nu a facut decat sa aplice principiul autonomiei organizatiilor religioase. Tribunalul a concluzionat, subscriind la motivele prezentate de Arhiepiscopie, ca daca ar incuviinta constituirea sindicatului, structurile consultative si deliberative prevazute de Statutul Bisericii ar fi inlocuite sau constranse sa colaboreze cu un nou organism – sindicatul – strain de traditia Bisericii si de codurile canonice in materie de consultare si luare a deciziei. Controlul efectuat de tribunal a permis astfel sa se verifice ca riscul invocat de autoritatile bisericesti era potential si grav, ca motivele prezentate de acestea nu serveau unui scop strain de exercitarea autonomiei cultului respectiv si ca respingerea cererii de inscriere a sindicatului reclamant nu depasea ceea ce era necesar pentru eliminarea acestui risc.

Intr-un mod mai general, Statutul Bisericii Ortodoxe Romane nu prevede nicio interdictie absoluta pentru personalul clerical de a constitui sindicate pentru apararea drepturilor si intereselor lor legitime. Nu exista asadar nicio piedica pentru membrii sindicatului reclamant de a se bucura de dreptul lor garantat prin Art. 11 din Conventie infiintand o asociatie ale carei obiective ar fi compatibile cu Statutul Bisericii si care nu ar pune la indoiala structura ierarhica traditionala a acesteia si modul in care sunt luate deciziile in cadrul acesteia. Pe de alta parte, membrii sindicatului reclamant au posibilitatea de a adera liber la oricare dintre asociatiile care exista in prezent in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane si care au fost autorizate de instantele nationale si isi desfasoara activitatile in conformitate cu cerintele Statutului Bisericii.

In cele din urma, exista o mare diversitate a modelelor constitutionale care reglementeaza, in Europa, relatiile dintre state si culte. Tinand seama de inexistenta unui consens la nivel european asupra acestei chestiuni, marja de apreciere a statului este mai ampla in acest domeniu si include dreptul de a recunoaste sau nu, in cadrul comunitatilor religioase, organizatii sindicale ce urmaresc scopuri care ar putea impiedica exercitarea autonomiei cultelor. In concluzie, respingerea de catre tribunal a cererii de inscriere a sindicatului reclamant nu a depasit marja de apreciere de care beneficiaza autoritatile nationale in materie si, prin urmare, nu este disproportionata.