RIL in materie penala, promovat de Procurorul General Tiberiu Nitu (Admisibilitatea contestatiei impotriva incheierii prin care JDL se pronunta asupra plangerii impotriva controlului judiciar dispus/ prelungit de procuror)

Procurorul General al Romaniei, Tiberiu Nitu (foto), a sesizat conducerea Inaltei Curti de Casatie si Justitie, miercuri 30 septembrie 2015, cu un recurs in interesul legii vizand admisibilitatea caii de atac a contestatiei formulate in temeiul art. 204 alin. (1) din Codul de procedura penala impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati se pronunta asupra plangerii, potrivit art. 213, respectiv art. 215/1 alin. (5) din acelasi cod, impotriva ordonantei procurorului prin care s-a luat/ prelungit masura controlului judiciar.

---

Recursul in interesul legii:

"Nr. 11016/2128/III-5/2015

Catre Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie

In temeiul art.471 din Codul de procedura penala, va sesizam cu RECURS IN INTERESUL LEGII vizand admisibilitatea caii de atac a contestatiei formulate in temeiul art.204 alin.1 din Codul de procedura penala impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati se pronunta asupra plangerii, potrivit art.213, respectiv art.215/1 alin.5 din acelasi cod, impotriva ordonantei procurorului prin care s-a luat/prelungit masura controlului judiciar.

Examenul jurisprudentei existente in materie evidentiaza doua orientari, relevand caracterul neunitar al acesteia.

I. Astfel, intr-o orientare, s-a sustinut inadmisibilitatea contestatiei formulate in baza art.204 din Codul de procedura penala, impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati se pronunta asupra plangerii, intemeiate pe dispozitiile art.213, respectiv art.215/1 alin.5 din Codul de procedura penala, impotriva ordonantei procurorului prin care s-a luat/prelungit masura controlului judiciar.

Adeptii acestei orientari au sustinut ca, potrivit prevederilor art.213, respectiv art.215/1 alin.5 raportat la art.213 din Codul de procedura penala (introdus prin Ordonanta Guvernului nr.82 din 10 decembrie 2014), impotriva ordonantei procurorului prin care s-a luat/prelungit masura controlului judiciar, legiuitorul a prevazut doar o singura cale de atac, respectiv plangerea pe care inculpatul o poate face la judecatorul de drepturi si libertati de la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond.

in acest sens, s-a aratat ca prevederile art.204 din Codul de procedura penala vizeaza doar incheierile prin care masura preventiva a controlului judiciar a fost dispusa de catre judecator, iar nu incheierile prin care s-a solutionat plangerea impotriva ordonantei procurorului. Faptul ca art.213 alin.6 din Codul de procedura penala prevede ca judecatorul de drepturi si libertati poate revoca masura controlului judiciar, daca au fost incalcate dispozitiile legale ce reglementeaza luarea acesteia, nu inseamna ca judecatorul dispune asupra masurii pentru a fi incidente dispozitiile art.204 alin.1 din Codul de procedura penala. in plus, s-a precizat ca solutia nu contravine cerintelor art.13 din CEDO, cata vreme masura preventiva dispusa de procuror a fost verificata in calea de atac a plangerii de un judecator impartial si independent.

Concluzia inadmisibilitatii contestatiei intemeiate pe art.204 din Codul de procedura penala impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati se pronunta asupra plangerii, conform art.213 din acelasi cod, a fost sustinuta si prin invocarea dispozitiilor art.213 alin.7, care prevad ca dosarul se restituie procurorului in 48 de ore de la pronuntarea incheierii, fara a mentiona posibilitatea contestarii unei asemenea incheieri. Totodata, in sprijinul aceleiasi opinii s-a mai sustinut ca art.204 din Codul de procedura penala reprezinta o norma cu caracter general, iar art.213 din acelasi cod este o norma cu caracter special, astfel incat vor fi aplicabile exclusiv dispozitiile cu caracter special (Anexele 1 - 37).

II. Dimpotriva, intr-o alta opinie, s-a considerat admisibila calea de atac a contestatiei intemeiate pe dispozitiile art.204 din Codul de procedura penala impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati se pronunta, in faza de urmarire penala, asupra plangerii impotriva masurii preventive a controlului judiciar dispusa/prelungita de procuror, conform art.213, respectiv art.215/1 alin.5 din Codul de procedura penala.

In sustinerea acestui punct de vedere s-a aratat ca textul art.213 din Codul de procedura penala nu reglementeaza ca incheierea pronuntata de judecatorul de drepturi si libertati in solutionarea plangerii formulate impotriva ordonantei procurorului prin care s-a luat/prelungit masura controlului judiciar este definitiva sau fara cale de atac. Prin urmare, in lipsa unei dispozitii exprese in reglementarea speciala, se aplica dispozitiile generale prevazute de art.204 din Codul de procedura penala care reglementeaza dreptul la contestatie impotriva incheierilor prin care judecatorul de drepturi si libertati dispune asupra masurilor preventive, reglementare generala care nu face distinctie referitor la natura masurii preventive si nici la modalitatea prin care se dispune asupra acestei masuri, respectiv cu ocazia solutionarii plangerii intemeiate pe dispozitiile art.213 din Codul de procedura penala sau in mod direct (Anexele 38 - 55).

Nici jurisprudenta instantei supreme in aceasta materie nu este unitara, ambele orientari fiind impartasite in egala masura (Anexele 36 – 37/ prima orientare si Anexele 54 – 55/ a doua orientare).

Aceeasi problema de drept – admisibilitatea caii de atac a contestatiei formulate in temeiul art.204 din Codul de procedura penala impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati se pronunta asupra plangerii, in temeiul art.213 din Codul de procedura penala, impotriva ordonantei procurorului prin care s-a luat masura controlului judiciar – a facut anterior obiectul unei proceduri intemeiate pe art.475 din Codul de procedura penala (dosar nr.26/1/2014/HP/P), sesizarea fiind insa respinsa ca inadmisibila prin decizia nr.24 din 6 octombrie 2014 a inaltei Curti de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, publicata in Monitorul Oficial nr.823 din 11 noiembrie 2014.

Apreciez ca solutia legala in materie este ilustrata de a doua orientare jurisprudentiala.

* * *

Potrivit art.204 alin.1 din Codul de procedura penala (Calea de atac impotriva incheierilor prin care se dispune asupra masurii preventive in cursul urmaririi penale, Titlul V – Masuri preventive si alte masuri procesuale, Capitolul I – Masurile preventive, Sectiunea 1 – Dispozitii generale), impotriva incheierilor prin care judecatorul de drepturi si libertati dispune asupra masurilor preventive, inculpatul si procurorul pot formula contestatie, in termen de 48 de ore de la pronuntare sau, dupa caz, de la comunicare. Contestatia se depune la judecatorul de drepturi si libertati care a pronuntat incheierea atacata si se inainteaza, impreuna cu dosarul cauzei, judecatorului de drepturi si libertati de la instanta ierarhic superioara, in termen de 48 de ore de la inregistrare.

Pe de alta parte, conform art.213 alin.1 din Codul de procedura penala (Calea de atac impotriva masurii controlului judiciar dispuse de procuror; dispozitie care face parte din acelasi titlu si capitol ca si art.204 alin.1 din Codul de procedura penala, insa, spre deosebire de aceasta dispozitie, se situeaza in Sectiunea a 3-a – Controlul judiciar), impotriva ordonantei procurorului prin care s-a luat masura controlului judiciar in termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plangere la judecatorul de drepturi si libertati de la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond.

In acelasi sens sunt si prevederile art.215/1 alin.5 din Codul de procedura penala, introdus prin Ordonanta Guvernului nr.82 din 10 decembrie 2014, publicata in Monitorul Oficial nr.911 din 15 decembrie 2014, conform carora impotriva ordonantei procurorului prin care, in conditiile prevazute de alin.2 si 3, s-a prelungit masura controlului judiciar, inculpatul poate face plangere la judecatorul de drepturi si libertati de la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond, dispozitiile art.213 aplicandu-se in mod corespunzator

Din continutul dispozitiilor mentionate rezulta ca acestea reglementeaza cai de atac impotriva actelor procesuale prin care, in faza de urmarire penala, organul judiciar competent dispune asupra masurilor preventive.

Avand in vedere acest element de identitate, alaturi de faptul ca, in raport cu situarea celor doua texte legale in economia dispozitiilor privind masurile preventive, art.204 din Codul de procedura penala reprezinta o norma cu caracter general, iar art.213 din acelasi cod este o norma cu caracter special, s-ar putea concluziona ca vor fi aplicabile exclusiv dispozitiile cu caracter special. O asemenea concluzie conduce implicit si la aceea ca o contestatie intemeiata pe dispozitiile art.204 din Codul de procedura penala impotriva unei incheieri pronuntate in procedura prevazuta de art.213 din acelasi cod este inadmisibila.

Un asemenea rationament nu are insa in vedere faptul ca cele doua dispozitii legale vizeaza acte procesuale diferite, dispuse sau pronuntate de organe judiciare diferite. Astfel, art.213 din Codul de procedura penala vizeaza calea de atac (plangere) impotriva unui act al procurorului, in vreme ce art.204 din Codul de procedura penala este incident in ceea ce priveste acte ale judecatorului de drepturi si libertati.

In consecinta, pe baza acestui element de diferenta, nu mai poate opera excluderea de la aplicare a art.204 din Codul de procedura penala, excludere intemeiata pe raportul dintre o norma speciala si una generala (si care ar fi operabil doar in masura in care ambele texte legale ar reglementa acelasi aspect).

Prin urmare, avand in vedere ca cele doua dispozitii reglementeaza proceduri diferite, cai de atac impotriva unor acte diferite, dispuse/ pronuntate de organe judiciare diferite, acestea nu se vor exclude reciproc, ci vor fi aplicabile tinand seama de succesiunea cronologica si logica a cauzei.

Astfel, ordonanta procurorului prin care s-a luat masura controlului judiciar va fi supusa plangerii la judecatorul de drepturi si libertati conform art.213 din Codul de procedura penala, iar incheierea pronuntata de acesta in solutionarea plangerii va fi supusa contestatiei, conform art.204 din acelasi cod.

* * *

A. In solutionarea caii de atac (plangere) impotriva masurii controlului judiciar dispuse/prelungite de procuror prin ordonanta, in procedura prevazuta de art.213, respectiv art.215/1 alin.5 din Codul de procedura penala, judecatorul de drepturi si libertati poate pronunta urmatoarele solutii :

1) respinge plangerea ca tardiva daca este formulata cu depasirea termenului de 48 de ore de la comunicarea ordonantei sau ca inadmisibila atunci cand este formulata de catre alta persoana decat inculpatul;

2) respinge plangerea ca nefondata in ipoteza in care ordonanta procurorului este temeinica si legala;

3) admite plangerea si dispune revocarea masurii preventive daca au fost incalcate dispozitiile legale care reglementeaza conditiile de luare a acesteia/ admite plangerea si modifica continutul/durata masurii.

Pe de alta parte, dispozitiile art.213 din Codul de procedura penala sunt similare dispozitiilor art.1402 din Codul de procedura penala din 1968.

B. In legislatia anterioara, potrivit deciziei nr.18/2008, pronuntata in recurs in interesul legii si prin care au fost interpretate dispozitiile art.140/2 din Codul de procedura penala din 1968, incheierile prin care judecatorul ori instanta de judecata, in cursul urmaririi penale, admite plangerea impotriva ordonantei procurorului prin care se dispune luarea, prelungirea, revocarea masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea, prevazute de art.145 din Codul de procedura penala, ori a masurii preventive a obligarii de a nu parasi tara prevazute de art.1451 din Codul de procedura penala sunt supuse caii de atac a recursului in conditiile art.140/3 din Codul de procedura penala.

Prin urmare, in reglementarea anterioara era consacrata existenta unei cai de atac (plangere conform art.140/2 din Codul de procedura penala) impotriva ordonantei procurorului prin care se dispunea luarea masurii prevazute de art.145, art.145/1 din Codul de procedura penala, precum si o cale de atac (recurs, conform deciziei nr.18/2008 pronuntate in recursul in interesul legii) impotriva incheierilor de solutionare a acestor plangeri, prin admitere.

Asadar, reglementarea anterioara recunostea in aceasta materie un dublu grad de jurisdictie.

Este adevarat ca, prin trimiterea la art.1403 din Codul de procedura penala facuta de decizia nr.18/2008 pronuntata in recurs in interesul legii, incheierile prin care astfel de plangeri erau respinse nu erau supuse caii de atac a recursului.

Insa, acest din urma aspect a fost criticat in doctrina [O.Predescu, M.Udroiu, Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Dreptul procesual penal roman, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007, pag.203-205] pentru incalcarea exigentelor unui proces echitabil, prin dezavantajarea persoanei vizate de masura in raport cu acuzarea, respectiv pentru incalcarea principiului egalitatii armelor. Din aceasta perspectiva, s-a argumentat ca, de lege ferenda, ar trebui reglementata si posibilitatea atacarii cu recurs si a acestor incheieri.

S-a aratat ca, chiar si atunci cand analiza legalitatii masurii se realizeaza, printr-un control incorporat, de judecator (ceea ce echivaleaza cu respectarea exigentelor conventionale), daca standardul national este mai ridicat decat cel conventional, el trebuie respectat. Altfel spus, daca legislatia nationala recunoaste exercitarea unei cai de atac, aceasta trebuie sa fie garantata si aplicata efectiv.

In consecinta, asa cum s-a aratat si anterior, legislatia anterioara (prin legislatie intelegand, in sensul jurisprudentei CEDO, atat dispozitiile legale, cat si jurisprudenta si doctrina care a consacrat o interpretare evolutiva a dispozitiilor legale) a recunoscut un dublu grad de jurisdictie in materia ce face obiectul prezentei analize.

C. In conditiile in care masurile preventive prevazute de art.145, art.145/1 din Codul de procedura penala din 1968 prezinta suficiente similaritati cu masura preventiva a controlului judiciar prevazuta de art.211 si urmatoarele din Codul de procedura penala, dupa cum si art.213 din Codul de procedura penala prezinta elemente similare cu art.140/2 din Codul de procedura penala din 1968, iar potrivit legislatiei anterioare a fost recunoscut si asigurat un dublu grad de jurisdictie, este greu de acceptat ca, in actuala reglementare, standardul este mai redus, in sensul existentei unui singur grad de jurisdictie. O asemenea concluzie echivaleaza cu o recunoastere implicita a unui regres al legislatiei actuale.

Nu se poate admite ca obiective precum accelerarea duratei procedurilor si simplificarea acestora justifica sacrificarea unor garantii procesuale; aceasta cu atat mai mult cu cat, in expunerea de motive a Codului de procedura penala, s-a afirmat ca nu s-a intentionat ca acesta sa contina solutii originale cu orice pret, ci ca scopul il reprezinta mentinerea tuturor solutiilor viabile din legislatia anterioara, alaturi de solutii noi care, impreuna, sa acorde respectul cuvenit drepturilor si libertatilor fundamentale ale tuturor subiectelor procedurii penale.

Concluzia inadmisibilitatii contestatiei intemeiate pe art.204 din Codul de procedura penala impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati se pronunta asupra plangerii, conform art.213, respectiv art.215/1 din acelasi cod, nu poate fi sustinuta nici prin invocarea dispozitiilor art.213 alin.7 care prevad ca dosarul se restituie procurorului in termen de 48 de ore de la pronuntarea incheierii judecatorului de drepturi si libertati, fara a mentiona posibilitatea contestarii unei asemenea incheieri (asa cum se mentioneaza in cazul altor dispozitii legale, de exemplu, art.219 alin.7 sau art.204 alin.13 din Codul de procedura penala).

Astfel, dispozitiile art.213 alin.7 din Codul de procedura penala prevad un termen de 48 de ore de la pronuntarea incheierii in care dosarul se restituie procurorului. Or, cele 48 de ore de la pronuntare reprezinta tocmai termenul de declarare a contestatiei, conform art.204 alin.1 fraza I din Codul de procedura penala, contestatie care se depune la judecatorul de drepturi si libertati care a pronuntat incheierea atacata, conform art.204 alin.1 fraza a II-a din acelasi cod.

Identitatea termenului de restituire a dosarului cu termenul de contestatie permite concluzia articularii celor doua dispozitii legale, in sensul functionalitatii caii de atac prevazute de art.204 din Codul de procedura penala. Astfel, legiuitorul a lasat posibilitatea celui interesat sa atace incheierea, creand si pentru judecatorul de drepturi si libertati posibilitatea de a cunoaste aceasta manifestare de vointa si de a proceda in functie de oricare ipoteza concreta: de a restitui dosarul procurorului in ipoteza in care nu se formuleaza contestatie sau de a-l inainta judecatorului de drepturi si libertati de la instanta ierarhic superioara atunci cand o asemenea contestatie este formulata.

Concluzia anterior enuntata este sustinuta si de dispozitiile art.204 alin.14 din Codul de procedura penala care completeaza dispozitiile art.213 alin.7 din acelasi cod si care prevad ca judecatorul de drepturi si libertati de la prima instanta (in speta, judecatorul de drepturi si libertati care a pronuntat incheierea prin care a solutionat plangerea intemeiata pe art.213 din Codul de procedura penala), daca nu se formuleaza contestatie impotriva incheierii pe care a pronuntat-o, restituie dosarul procurorului in termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestatie.

De altfel, in sensul admisibilitatii contestatiei, intemeiate pe dispozitiile art.204 din Codul de procedura penala si formulate impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati se pronunta cu privire la plangerea formulata de inculpat conform art.213 din acelasi cod, s-a pronuntat si doctrina [C. Jderu, in Codul de procedura penala. Comentarii pe articole – M.Udroiu (coordonator), Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2015, pag.610; M.Udroiu, Procedura penala. Partea Generala. Noul Cod de procedura penala, Editia 2, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2015, pag.611].

Prin urmare, din interpretarea prevederilor legale mentionate, contestatia intemeiata pe dispozitiile art.204 din Codul de procedura penala impotriva incheierii prin care judecatorul de drepturi si libertati se pronunta asupra plangerii conform art.213, respectiv art.215/1 alin.5 din acelasi cod, impotriva ordonantei procurorului prin care s-a dispus/prelungit masura controlului judiciar este admisibila.

Avand in vedere cele expuse, va solicitam sa constatati ca problema de drept a primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti si, printr-o decizie obligatorie, sa stabiliti modul unitar de interpretare si aplicare a dispozitiilor legale, conform art.474 din Codul de procedura penala.

Procuror General Tiberiu Mihail Nitu"