PICCJ. RIL pentru stabilirea calitatii procesuale a societatii de asigurare in ipoteza asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule

Procurorul General al Romaniei, Tiberiu Nitu (foto), a sesizat presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu un recurs in interesul legii privind stabilirea calitatii procesuale a societatii de asigurare in ipoteza asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala.

---

Recursul in interesul legii:

„In temeiul art. 471 din Codul de procedura penala, va sesizam cu RECURS IN INTERESUL LEGII vizand stabilirea calitatii procesuale a societatii de asigurare in ipoteza asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispozitiilor art. 86 din Codul de procedura penala ; limitele raspunderii in procesul penal.

Examenul jurisprudentei existente in materie evidentiaza doua orientari, relevand caracterul neunitar al acesteia.

I. Intr-o orientare, instantele au apreciat ca societatea de asigurare are consacrata expres calitatea de parte responsabila civilmente, prin dispozitiile art. 86 din Codul de procedura penala. S-a retinut ca intentia legiuitorului a fost aceea de a include in cadrul acestei notiuni si acele persoane care, in temeiul unui contract, au obligatia de a repara prejudiciul creat de inculpat prin savarsirea infractiunii, cum sunt societatile de asigurare care, conform art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, acorda despagubiri in baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguratii raspund fata de terte persoane pagubite prin accidente de vehicule(Anexa I nr. 1 – 37).

Prin urmare, intrucat prin noua reglementare a fost extinsa sfera raspunderii civile si sub aspect contractual, s-a apreciat ca decizia nr.1/2005 pronuntata in interesul legii nu isi mai produce efectele.

In cadrul acestei orientari au fost identificate doua opinii jurisprudentiale cu privire la limitele raspunderii societatii de asigurare:

a) in sensul obligarii societatii de asigurare singura, in limitele obligatiei contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea in accident a autovehiculului asigurat (Anexa I nr. 1 – 16).

In motivarea acestei opinii s-a avut in vedere actuala reglementare a dispozitiilor art. 54 alin. 1 si art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, prin care se stabileste ca persoana vatamata isi poate formula pretentiile numai impotriva asiguratorului de raspundere civila, in limitele obligatiei acestuia, angajarea raspunderii inculpatului, in temeiul raspunderii civile delictuale, fiind posibila doar pentru pagubele neacoperite, in ipoteza in care prejudiciul depaseste intinderea raspunderii asiguratorului, determinata prin contractul de asigurare si normele speciale aplicabile in materie.

b) societatea de asigurare a fost obligata in solidar cu inculpatul la plata despagubirilor civile (Anexa I nr. 17 – 37).

Astfel, s-a argumentat ca natura juridica a raspunderii asiguratorului – parte responsabila civilmente – este aceea de a garanta victima in ceea ce priveste recuperarea prejudiciului, obligatia 'in solidar' face ca atat asiguratul, cat si asiguratorul sa aiba aceeasi indatorire de a-l despagubi pe cel prejudiciat, insa fiecare dintre acestia raspunzand diferit, respectiv autor al faptei savarsite si garant al acestuia pentru activitatea desfasurata.

Pe de alta parte, aceasta concluzie reiese si din interpretarea considerentelor deciziei in interesul legii nr. 1 din 28 martie 2005, referitoare la existenta raspunderii civile delictuale a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele pagubitoare, cu raspunderea contractuala a asiguratorului.

II. Intr-o alta abordare, instantele au considerat ca societatea de asigurare participa in procesul penal in calitate de asigurator de raspundere civila, ramanand valabile cele statuate de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectiile Unite prin decizia nr.1/2005 (Anexa II nr. 38 – 76).

Adeptii acestei orientari au sustinut ca asiguratorul va raspunde in cadrul procesului penal in virtutea contractului de asigurare, in timp ce inculpatul raspunde in calitate de autor al faptei ilicite, in temeiul principiilor raspunderii civile delictuale.

Rezolvarea actiunii civile in cadrul procesului penal, atat fata de inculpat, cat si fata de asigurator, este de natura a asigura solutionarea tuturor raporturilor juridice rezultate din savarsirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificata prin posibilitatea ca societatea de asigurare sa aiba o calitate procesuala distincta, respectiv aceea de asigurator, asa cum s-a stabilit prin decizia nr.I/2005 pronuntata in recurs in interesul legii.

In cadrul acestei orientari, au fost identificate hotarari in sensul :

a). obligarii la plata despagubirilor civile numai a asiguratorului in mod direct si in limita obligatiei sale contractuale (Anexa II nr. 38 – 50)

Sustinatorii acestui punct de vedere au motivat ca solidaritatea nu se prezuma, ci trebuie prevazuta expres, iar dispozitiile Legii nr. 136/1995 reglementeaza preluarea integrala de catre asigurator a riscului producerii evenimentului rutier pana la concurenta sumei maxime pentru care acesta raspunde.

b). obligarii la plata despagubirilor civile a inculpatului alaturi de/impreuna cu asiguratorul (Anexa II nr. 51 – 71)

Instantele au precizat ca dispozitiile Legii nr. 136/1995 instituie doar o raspundere prioritara a asiguratorului, fara a elimina raspunderea civila delictuala aplicabila autorului faptei ilicite in temeiul legii generale, ce intervine in cazul in care asiguratorul nu isi poate indeplini obligatia derivata din contractul de asigurare.

c). obligarii la plata despagubirilor civile a inculpatului in solidar cu asiguratorul (Anexa II nr. 72 – 76).

Hotararile judecatoresti care reflecta aceasta orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect.

Apreciez ca solutia legala in aceasta materie este ilustrata de prima orientare jurisprudențiala mentionata la pct. I, lit. a.

In legislatia anterioara, calitatea societatii de asigurare in procesul penal, precum si angajarea raspunderii juridice civile a asiguratorului in ipoteza asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, au fost stabilite prin decizia nr. 1 din 28 martie 2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectiile Unite, potrivit careia, societatile de asigurare trebuie citate in procesul penal in calitate de asigurator, deoarece raportul juridic dintre aceste societati si asigurat au la baza o solidaritate tacita, stabilita prin conventie, care da dreptul persoanelor pagubite prin producerea accidentelor sa pretinda, in baza art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 (in vigoare la acea data), despagubiri atat celor raspunzatori de producerea acestora, cat si direct asiguratorului de raspundere civila.

Prin modificarile legislative din 1 februarie 2014, partile procesului penal au fost stabilite prin dispozitiile art. 32 alin. 2 din Codul de procedura penala, acestea fiind : inculpatul, partea civila si partea responsabila civilmente.

Potrivit art.86 din acelasi cod, partea responsabila civilmente este persoana (fizica sau juridica) care, potrivit legii civile, are obligatia legala sau conventionala de a repara in intregime sau in parte, singura sau in solidar, prejudiciul cauzat prin infractiune si care este chemata sa raspunda in proces.

Prin noua definitie a partii responsabile civilmente, intentia legiuitorului a fost aceea 'de a rezolva deplin si complet conflictul de drept intervenit, atat sub aspectul laturii penale, cat si sub cel al repararii pagubelor cauzate, prin infractiune, in limitele impuse de desfasurarea intr-un termen rezonabil a procesului penal', fiind 'extinsa sfera persoanelor care fac parte din notiunea de parte responsabila civilmente prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile, au obligatia conventionala de a repara prejudiciul cauzat prin infractiune'.

Alegand sa arate expres ca obligatia de reparare a pagubei, care incumba partii responsabile civilmente, poate avea atat natura legala cat si conventionala, se poate concluziona ca legiuitorul a dorit sa nu lase loc de interpretari in ipoteza unor raporturi juridice precum cele care se nasc intre asiguratorul de raspundere civila, asigurat si persoana pagubita.

Conform art. 87 alin. 2 din Codul de procedura penala drepturile partii responsabile civilmente se exercita in limitele si in scopul solutionarii actiunii civile.

Potrivit dispozitiilor prevazute de art. 19 alin. 1 din Codul de procedura penala, care poarta denumirea marginala 'Obiectul si exercitarea actiunii civile', actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila delictuala a persoanelor responsabile (inculpatul si, dupa caz, partea responsabila civilmente) potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul actiunii civile.

Aceste prevederi arata temeiul de fapt al actiunii civile exercitate in procesul penal si anume imprejurarea ca tragerea la raspundere civila vizeaza un prejudiciu cauzat printr-o infractiune, iar repararea acestuia se face potrivit dispozitiilor legii civile (art.19 alin.5), iar potrivit art. 25 alin. 1 din Codul de procedura penala, instanta se pronunta prin aceeasi hotarare atat asupra actiunii penale, cat si asupra actiunii civile.

Exercitarea concomitenta a celor doua actiuni (penala si civila) implica o cauza unica, constand in savarsirea aceleiasi fapte; din punct de vedere penal, fapta constituie infractiune, iar din punct de vedere civil, aceeasi fapta constituie un delict civil cauzator de prejudicii.

In analiza faptei ca delict civil cauzator de prejudicii vor fi avute in vedere conditiile legii civile substantiale, iar nu cele ale legii penale materiale.

Spre deosebire de prevederile anterioare de la art. 998 – 1003 din Codul civil de la 1864, care vizau doar ipotezele raspunderii delictuale, actualul Cod civil reglementeaza distinct repararea prejudiciului in cazul raspunderii delictuale, careia i-a fost rezervata Sectiunea a 6-a din Capitolul IV 'Raspunderea civila', intitulata 'Repararea prejudiciului in cazul raspunderii delictuale'.

In doctrina se precizeaza ca in domeniul dreptului civil, reparatia nu reprezinta neaparat 'o sanctiune' indreptata impotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde repunerea sa in situatia anterioara comiterii faptei daunatoare.

In procesul penal, pozitia societatii de asigurare se intemeiaza pe relatia contractuala dintre aceasta si persoana vinovata de producerea accidentului, persoana in a carei proprietate se afla vehiculul asigurat, raport ce da nastere, in conditiile producerii riscului asigurat, unor drepturi in beneficiul unor terte persoane, respectiv persoanele prejudiciate prin fapta celui asigurat.

Imprejurarea ca raspunderea partii responsabile civilmente poate fi de natura conventionala implica faptul ca intre inculpat si partea responsabila civilmente sa se fi incheiat un contract prin care acesta din urma sa fi preluat raspunderea civila pentru prejudicii produse prin infractiuni comise de inculpat.

Specificul acestor raporturi juridice este generat de imprejurarea ca producerea riscului asigurat echivaleaza cu constatarea si existenta unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care declanseaza raspunderea civila delictuala a autorului faptei.

Astfel, raspunderea asiguratorului fata de persoana prejudiciata, in materia asigurarii de raspundere civila auto, este o raspundere contractuala, asumata prin contractul de asigurare, directa, asiguratorul raspunzand pentru fapta sa de a-si asuma conduita asiguratului. Asadar, temeiul raspunderii asiguratorului este conventional, iar cel al raspunderii asiguratului este delictual.

Ca atare, tertul pagubit poate invoca raspunderea contractuala direct in fata instantei penale, si nu pe calea unei actiuni civile separate, ulterioara procesului penal, in fata instantei civile.

Pe de alta parte, din coroborarea dispozitiilor prevazute de art. 19, art. 20, art. 25 alin. 1 si art. 397 alin. 1 din Codul de procedura penala, rezulta intentia legiuitorului ca instanta penala sa solutioneze deopotriva, in cadrul procesului penal, ambele actiuni, penala si civila.

A obliga persoana vatamata sa invoce raspunderea contractuala numai in fata instantei civile, pe motiv ca norma procesual penala nu confera in mod expres calitate procesuala societatii de asigurare in cadrul procesului penal si nu se regaseste printre ipotezele de raspundere delictuala prevazute de art. 1372 – 1374 din Codul civil, presupune o incalcare a dreptului acesteia de a se constitui parte civila in procesul penal, consacrat de art. 20 alin. 1 si art. 84 alin. 1 din Codul de procedura penala.

Aceasta limitare constituie o inechitate si fata de inculpat, care, prin excluderea posibilitatii de optiune a persoanei vatamate pentru raspunderea contractuala, va raspunde delictual pentru fapta ilicita proprie, cu toate ca riscul comiterii unei infractiuni din culpa a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de societatea de asigurare.

In sprijinul argumentatiei sunt relevante si dispozitiile art. 1 alin. 2 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, intrate in vigoare din 19 ianuarie 2015, care prevad urmatoarele : 'contractul de asigurare obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acopera raspunderea civila delictuala a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terte parti prin intermediul vehiculului'.

De asemenea, potrivit art.26 alin.1 din cuprinsul aceluiasi act normativ, 'asiguratorul de raspundere civila auto are obligatia de a despagubi partea prejudiciata pentru prejudiciile suferite in urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretentiilor formulate in cererea de despagubire, dovedite prin orice mijloc de proba'. Totodata, in fraza a doua a articolului se precizeaza situatiile in care se acorda despagubiri, sub conditia sa nu se depaseasca limitele de despagubire prevazute de contractul de asigurare R.C.A.

Din interpretarea acestor dispozitii rezulta ca recuperarea pagubei nu se va realiza printr-un proces subsecvent celui in care s-a stabilit vinovatia persoanei responsabile si cuantumul prejudiciului, raspunderea civila delictuala a asiguratului putand fi angajata numai daca nivelul despagubirilor stabilite de instanta excede fata de limita maxima a despagubirilor de asigurare. in aceasta din urma situatie, raspunderea contractuala va coexista cu raspunderea civila delictuala.

Prevederile sus mentionate se coroboreaza cu dispozitiile art.49 alin.1 si art.50 din Legea nr.136/1995, in conformitate cu care asiguratorul este obligat, in temeiul contractului de asigurare incheiat cu inculpatul, in mod neechivoc, sa plateasca o despagubire pentru prejudiciul pentru care asiguratul raspunde in baza legii fata de terte persoane pagubite.

In concluzie, dispozitiile legale invocate reglementeaza ipoteza unei subrogari legale obligatorii a asiguratorului in locul inculpatului, in cazul actiunilor civile promovate in procesul penal de persoanele care solicita repararea prejudiciului cauzat prin fapta inculpatului.

De altfel, in sensul recunoasterii calitatii de parte responsabila civilmente a asiguratorului in procesul penal s-a pronuntat si doctrina.

Spre deosebire de legislatia anterioara care consacra, ca regula generala, raspunderea solidara a partii responsabile civilmente cu inculpatul pentru intreaga paguba, modificarea art.86 din Codul de procedura penala releva faptul ca partea responsabila civilmente poate raspunde si singura pe latura civila a procesului penal.

Dispozitiile civile care prevad raspunderea solidara, art.1382 din Codul civil, potrivit carora 'cei care raspund pentru o fapta prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat' se refera in opinia doctrinei la situatia in care prejudiciul suferit de victima are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de catre autori, complici, tainuitori prin care victima a fost prejudiciata.

Or, societatea de asigurare nu a participat nici direct, nici indirect la producerea accidentului auto imputabil inculpatului, acesta din urma fiind singurul autor al faptei. Societatea de asigurare si-a asumat conduita acestuia, obligandu-se la plata despagubirilor.

Asiguratorul, atunci cand acopera prejudiciul suferit de tertul victima a accidentului, nu face o plata pentru inculpat si nici alaturi de acesta, ci isi indeplineste obligatia asumata prin contractul de asigurare.

De altfel, Curtea Constitutionala, in jurisprudenta sa constanta, a sustinut ca 'asiguratorul nu este doar un simplu garant, ci adevaratul debitor al despagubirii care se cuvine tertului prejudiciat, deoarece el nu doar avanseaza, ci suporta, efectiv si definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului sau'.

Totodata, dispozitiile exprese din legislatia asigurarilor nu caracterizeaza raspunderea asiguratorului de raspundere civila si a asiguratului ca fiind solidara.

Prin urmare, modificarea legislativa relevata de art.86 din Codul de procedura penala rezolva situatia juridica creata prin incheierea contractului de asigurare obligatorie de catre inculpat, consacrand expres raspunderea civila contractuala a partii responsabile civilmente, care, potrivit noilor dispozitii, poate acoperi singura prejudiciul creat de inculpatul vinovat de savarsirea faptei.

Continutul nou al dispozitiei legale invocate este menit sa rezolve diferendele jurisprudentiale existente in aceasta materie sub imperiul legii anterioare, perpetuate inclusiv dupa pronuntarea deciziei in interesul legii nr.1/2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectiile Unite.

In concluzie, persoana vatamata isi poate formula pretentiile numai impotriva asiguratorului de raspundere civila, in limitele obligatiei acestuia, angajarea raspunderii inculpatului, in temeiul raspunderii civile delictuale, fiind posibila doar pentru pagubele neacoperite, in ipoteza in care prejudiciul depaseste intinderea raspunderii asiguratorului, determinata prin contractul de asigurare si normele speciale aplicabile in materie.

Avand in vedere cele expuse, va solicitam sa constatati ca problema de drept a primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti si, printr-o decizie obligatorie, sa stabiliti modul unitar de interpretare si aplicare a dispozitiilor legale, conform art. 474 din Codul de procedura penala”.