PANTEA vs. ROMANIA – Rele tratamente in timpul arestarii preventive neanchetate, arestare in absenta unor motive temeinice de a crede in necesitatea impiedicarii sustragerii dupa savarsirea unei infractiuni, mentinere in arest preventiv dupa expirarea mandatului de arestare. Neindeplinirea cerintei de independenta fata de puterea executiva a procurorilor romani. Incalcarea Art. 3, Art. 5.1, Art. 5.3, Art. 5.4, Art. 5.5, Art. 6.1 din Conventie

Data: 27 August 2015, 18:59 | autor: A.P. | 0 comentarii | 2780 afisari

In cauza Alexandru Pantea contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat 6 incalcari si 2 neincalcari ale Conventiei, dupa cum urmeaza:


1. Incalcarea Art. 3 din Conventie, sub doua aspecte: tratamentele la care a fost supus reclamantul pe perioada arestarii preventive, respectiv, ancheta efectiva care ar fi trebuit realizata de autoritati cu privire la aceste tratamente;

2. Incalcarea Art. 5.1 din Conventie, sub doua aspecte: arestarea reclamantului in absenta unor motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa fuga dupa savarsirea unei infractiuni, respectiv, mentinerea reclamantului in stare de arest preventiv dupa expirarea mandatului de arestare;

3. Incalcarea Art. 5.3 din Conventie;

4. Incalcarea Art. 5.4 din Conventie;

5. Incalcarea Art. 5.5 din Conventie;

6. Incalcarea Art. 6.1 din Conventie;

7. Neincalcarea Art. 6.3 litera c) din Conventie;

8. Neincalcarea Art. 8 din Conventie;

Pentru incalcarile constatate, CEDO a obligat statul roman sa-i plateasca reclamantului 40.000 euro cu titlu de daune materiale si morale si 6.000 euro cu titlu de taxe si cheltuieli.

>>Hotararea CEDO in cauza Pantea contra Romaniei (cererea nr. 33343/96; Sectia a II-a, 3 iunie 2003)

Extras din hotarare:

"Cu privire la pretinsa incalcare a Art. 3 din Conventie

In ceea ce priveste pretinsele rele tratamente si gravitatea acestora

178. Curtea noteaza ca existenta relelor tratamente nu este acceptata de ambele parti. Potrivit sustinerilor reclamantului, doi detinuti l-au batut cu salbaticie, din ordinul gardienilor, in noaptea de 10/11 ianuarie 1995, apoi un gardian l-a legat de pat cu catusele, lasandu-l in aceasta pozitie timp de 48 de ore. Reclamantul sustine ca a suferit fracturi craniene si fracturi la nivelul sternului si al coloanei vertebrale.

179. Guvernul sustine ca incidentul cu 'Sisi' si 'Raj' a avut loc in noaptea de 12/13 ianuarie 1995. Acesta precizeaza, de asemenea, ca reclamantul a fost imobilizat, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, pana in zori, in jurul orei 5.30, cand a fost condus la infirmerie, unde i s-au acordat ingrijirile medicale necesare. Singurele leziuni identificate de specialisti la reclamant au fost echimoze palpebrale, o fractura a coastei nr. 7 si o fractura a piramidei nazale.

180. Curtea reaminteste, mai intai, ca, pentru a fi incluse in sfera de aplicare a articolului 3, relele tratamente trebuie sa atinga un minimum de gravitate, minimum ce este relativ, depinzand de ansamblul circumstantelor cauzei, precum durata tratamentului si efectele psihice sau psihologice asupra victimei si, in anumite cazuri, sexul, varsta, starea de sanatate a acesteia. Atunci cand o persoana este privata de libertate, folosirea impotriva sa a fortei fizice, daca aceasta nu este determinata de insusi comportamentul victimei, aduce atingere demnitatii umane si constituie, in principiu, o incalcare a dreptului garantat de Art. 3 (Tekin vs. Turcia, par. 52 si 53; Labita vs. Italiei, Marea Camera, par. 120).

181. Sustinerile avand ca obiect supunerea la rele tratamente trebuie dovedite in fata Curtii cu mijloace de proba adecvate (a se vedea, mutatis mutandis, hotararea Klaas vs. Germania, par. 17, 30). in aprecierea faptelor pretinse, Curtea foloseste criteriul probei apte sa elimine 'orice indoiala rezonabila'; o astfel de proba poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumtii, suficient de grave, precise si concordante (Irlanda vs. Marea Britanie, par. 161; Aydin vs. Turcia, par. 73; Selmouni vs. Frantei, Marea Camera, par. 88).

182. In ceea ce priveste sustinerile reclamantului, potrivit carora acesta ar fi fost obligat, in timpul spitalizarii la Jilava, sa stea in acelasi pat cu un detinut seropozitiv si i s-ar fi interzis, timp de mai multe luni, pe cand se afla internat la infirmeria Penitenciarului Oradea, sa-si exercite dreptul la plimbari zilnice in curtea unitatii, sustineri contestate de Guvern, Curtea apreciaza ca, in absenta oricarei probe care sa sustina aceste afirmatii, nu se poate dovedi ca reclamantul a fost supus la astfel de tratamente.

183. Curtea arata, de asemenea, ca nici un element de proba nu sustine afirmatiile reclamantului privitoare la producerea in incidentul cu codetinutii sai a unor fracturi craniene, la nivelul sternului si al coloanei vertebrale, nici pe cele privind pierderea, in acelasi incident, a unghiei unui deget de la mana si a celei a unui deget de la picior si nici afirmatiile privind existenta unor efecte durabile ale respectivelor tratamente asupra starii sale actuale de sanatate.

184. In consecinta, Curtea statueaza ca pretinsele rele tratamente la care se face referire in paragraful 74, 81, 83 si 86, de mai sus, nu pot fi considerate ca dovedite.

185. Din contra, Curtea arata ca este incontestabil faptul ca, in perioada de arestare preventiva, pe cand se afla sub controlul gardienilor si al administratiei penitenciare, reclamantul a suferit leziuni provocate prin lovire. Rapoartele medicale redactate de specialisti atesta, intr-adevar, multitudinea si intensitatea loviturilor la care a fost supus reclamantul in incidentul cu codetinutii, lovituri ce au produs echimoze palpebrale bilaterale, fractura piramidei nazale si a unei coaste.

Or, in opinia Curtii, acestea sunt elemente de fapt stabilite in mod clar si care, prin ele insele, sunt suficient de serioase pentru a conferi faptelor caracterul unor tratamente inumane si degradante interzise de articolul 3 din Conventie.

186. Curtea arata, de asemenea, ca gravitatea tratamentelor in cauza este amplificata de o serie de factori.

In primul rand, Curtea noteaza ca este incontestabil faptul ca dupa incidentul cu 'Sisi' si 'Raj', reclamantul a fost imobilizat, prin incatusare, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, in aceeasi celula cu autorii agresiunii. Curtea remarca, de asemenea, ca, desi reclamantului i s-a prescris un bandaj toracic pentru tratarea fracturii (paragraf 105, de mai sus), nu rezulta din actele depuse la dosar ca un astfel de bandaj a fost intr-adevar aplicat (paragrafele 106 si 111, de mai sus). Totodata, Curtea noteaza ca, dupa numai zece zile de la incidentul care i-a provocat reclamantului fractura piramidei nazale si a unei coaste, acesta a fost transportat intr-un vagon al penitenciarului, la sute de kilometri distanta fata de locul de detinere, pe parcursul a mai multor zile, toate acestea in ciuda recomandarii de repaus facute de medici (paragraful 105), date ce nu au fost contestate de Guvern. Curtea mentioneaza, de asemenea, ca din actele transmise de reclamant, rezulta ca acesta nu a beneficiat de un examen chirurgical si de tratament chirurgical, daca era cazul, in perioada internarii sale la Spitalul penitenciar Jilava (paragrafele 111 si 112, de mai sus).

187. In lumina celor expuse anterior si luand in considerare ansamblul de aspecte supuse examinarii, Curtea concluzioneaza ca tratamentele la care a fost supus reclamantul in perioada de arestare preventiva, astfel cum au fost expuse in paragrafele 185 si 186, de mai sus, sunt contrare dispozitiilor Art. 3 din Conventie. Urmeaza a se stabili daca poate fi angajata raspunderea statului pentru acestea.

In ceea ce priveste raspunderea autoritatilor: supravegherea detinutului

188. Curtea noteaza ca Guvernul contesta faptul ca, in cauza, ar fi existat un comportament culpabil al autoritatilor, fie sub forma unui act intentionat, fie sub forma unei neglijente in serviciu, intemeindu-se pe declaratiile mai multor martori, Guvernul sustine ca autoritatile nu au fost implicate in declansarea conflictului intre detinuti si au luat masurile necesare pentru ca un astfel de incident sa nu se produca.

189. Sub acest aspect, Curtea reaminteste, in primul rand, ca articolul 3 din Conventie consacra una dintre valorile fundamentale ale unei societati democratice, interzicand, in termeni absoluti, tortura si pedepsele si tratamentele inumane sau degradante (Aydin vs. Turcia, par. 81). Aceste dispozitii impun autoritatilor statelor contractante nu numai sa se abtina de la a supune o persoana la astfel de tratamente, ci, de asemenea, pun in sarcina acestora obligatia de a lua, in mod preventiv, masuri de natura practica, necesare asigurarii protectiei integritatii corporale si sanatatii persoanelor private de libertate (Mouisel vs. Franta, par. 40; Keenan vs. Regatul Unit, par. 110). Totusi, aceasta obligatie nu trebuie interpretata de asa maniera incat sa impuna statelor o sarcina imposibil de realizat sau excesiva (cf., mutatis mutandis, Tanrikulu vs. Turcia, par. 71, nepublicata).

190. In opinia Curtii, data fiind natura dreptului protejat de articolul 3, este suficient ca reclamantul sa demonstreze ca autoritatile nu au facut ceea ce, in mod rezonabil, era de asteptat sa faca pentru a impiedica materializarea unui risc real si imediat pentru integritatea fizica a reclamantului, un risc de care acestea aveau sau trebuia sa aiba cunostinta. Raspunsul la aceasta problema depinde de ansamblul circumstantelor cauzei (mutatis mutandis, Keenan, sus-mentionata, par. 110-115). In consecinta, Curtea urmeaza sa stabileasca daca, in circumstantele cauzei, autoritatile ar fi trebuit sa stie ca reclamantul risca sa fie supus la rele tratamente din partea celorlalti detinuti si, in caz afirmativ, daca au luat, in limitele competentelor lor, masuri apte sa determine evitarea unui astfel de risc.

191. Curtea remarca faptul ca in fisa medicala a reclamantului completata la sosirea in Penitenciarul Oradea, medicul notase ca reclamantul suferea de 'psihopatie paranoida' (paragraful 22, de mai sus). De asemenea, asa cum s-a aratat in prezentarea situatiei de fapt, reclamantul a intrat, in repetate randuri, in conflict cu codetinutii sai, motiv pentru care a fost transferat in mai multe celule (par. 88, 125 si 137, de mai sus). Mai mult, Curtea noteaza ca, in ziua anterioara celei in care s-a produs incidentul cu 'Sisi' si 'Raj', reclamantul a fost examinat, la Spitalul de psihiatrie si neurologie Oradea, de un neuropsihiatru care a apreciat ca reclamantul suferea de depresie nervoasa cu tulburari de comportament si a recomandat punerea sa sub observatie (paragraful 102, anterior).

192. Curtea concluzioneaza ca autoritatile interne ar fi putut, in mod rezonabil, prevedea, pe de o parte, ca, data fiind starea sa psihica, reclamantul era mai vulnerabil decat un detinut obisnuit si, pe de alta parte, ca arestarea sa putea avea ca efect exacerbarea sentimentului sau de deprimare, sentiment, de altfel, inerent oricarei masuri privative de libertate, precum si amplificarea irascibilitatii sale, pe care o manifestase deja fata de alti detinuti. Din aceste considerente, Curtea apreciaza ca era necesara o supraveghere atenta a reclamantului de catre autoritatile penitenciare.

193. Curtea subscrie la argumentul reclamantului, invocat in fata Parchetului Militar Oradea, potrivit caruia transferul sau in celula nr. 42, in care se aflau recidivisti si detinuti condamnati definitiv, era contrar dispozitiilor legale interne in materia executarii pedepselor atata timp cat avea statutul de persoana arestata preventiv. Curtea noteaza, de asemenea, ca reclamantul a fost agresat imediat dupa transferul sau in celula nr. 42, cunoscuta ca fiind 'o celula cu detinuti periculosi' (paragrafele 135 alineat 1 si 136, de mai sus).

194. In al doilea rand, Curtea noteaza ca, din actele dosarului, rezulta ca gardianul S.A., de serviciu in noaptea incidentului, nu a intervenit imediat pentru a-l scoate pe reclamant din celula sau pentru a determina incetarea actelor de agresiune impotriva acestuia. Sub acest aspect, Curtea reaminteste declaratia facuta de gardian in fata Parchetului, potrivit careia acesta nu avea dreptul sa intervina pentru a pune capat conflictului (paragraful 126, de mai sus). Curtea noteaza, totodata, ca declaratiile mai multor martori, ascultati in cauza de organele de urmarire penala, au facut referire la refuzul gardianului de a interveni pentru a-l apara pe reclamant (paragraful 127 si 135, de mai sus). Curtea retine, de asemenea, ca dupa incidentul cu cei doi codetinuti reclamantul a fost lasat de gardieni in aceeasi celula cu agresorii sai, mai mult, a fost imobilizat.

195. Din aceste considerente, Curtea concluzioneaza ca autoritatile nu si-au indeplinit obligatia pozitiva de a proteja integritatea fizica a reclamantului, in cadrul competentei lor de a asigura paza persoanelor private de libertate si de a se asigura ca nu se aduce atingere integritatii fizice a acestora.

196. In consecinta Art. 3 din Conventie a fost incalcat sub acest aspect.

Cu privire la caracterul anchetei

199. Curtea reaminteste ca, atunci cand o persoana afirma ca a fost supusa la tratamente contrare articolului 3 din Conventie din partea organelor de politie sau a altor autoritati similare ale statului, aceasta dispozitie a Conventiei, coroborata cu obligatia generala impusa statului de articolul 1 din Conventie de a 'recunoaste oricarei persoane aflata sub jurisdictia sa drepturile si libertatile garantate de Conventie' instituie o obligatie a statului implicit de a initia si derula o 'ancheta oficiala efectiva'. Aceasta ancheta, asemenea celei impuse de Art. 2 din Conventie, trebuie sa fie capabila sa conduca la identificarea si pedepsirea persoanelor responsabile. in caz contrar, in ciuda importantei sale fundamentale, interdictia legala generala de a supune o persoana la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficienta in practica si ar fi posibil, in anumite cazuri, ca reprezentanti ai statului sa desconsidere in totalitate, folosindu-se de impunitatea absoluta de care se bucura, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor (Labila, sus-mentionata, par. 131; Assenov, sus-mentionata, par. 102).

Curtea reaminteste consideratiile sale formulate in hotararea sa Ilhan vs. Turcia din 27 iunie 2000: '(...) avand in vedere obligatia statului care decurge din Art. 13 din Conventie, in temeiul careia orice persoana care sustine, cu temeinicie ('grief defendable'), ca a fost supusa unor tratamente contrare articolului 3 din Conventie, trebuie sa dispuna de un recurs efectiv, reclamantul are posibilitatea repararii incalcarii dreptului recunoscut de articolul 3 din Conventie si garantiile procedurale impotriva unui eventual abuz din partea agentilor statului. (...) necesitatea sau oportunitatea constatarii intr-o cauza data a incalcarii articolului 3 din Conventie, sub aspect procedural, va depinde de circumstantele specifice spetei' (Ilhan vs. Turcia, par. 92).

200. Curtea noteaza ca, in cauza, a avut loc o ancheta, ca urmare a plangerii formulate de reclamant la data de 24 iulie 1995. In consecinta, urmeaza sa verifice daca aceasta ancheta a fost condusa in mod diligent si eficient.

201. Sub acest aspect, Curtea observa ca cercetarea penala privitoare la faptele denuntate de reclamant a inceput la 17 august 1995, data la care plangerea reclamantului impotriva codetinutilor si gardienilor a fost inregistrata la Parchetul Militar Oradea.

a) Cu privire la caracterul diligent al anchetei

202. Curtea noteaza ca, prin referatul din 20 octombrie 1997, parchetul a respins plangerea impotriva co-detinutilor ca tardiv introdusa, intrucat aceasta fusese depusa dupa implinirea termenului prevazut de articolul 180 din Codul penal, coroborat cu articolul 284 din Codul de procedura penala. Sub acest aspect, se aminteste faptul ca incadrarea juridica a faptelor este, in cauza, esentiala, in masura in care de aceasta depinde aprecierea plangerii reclamantului ca tardiva (ea fiind calificata drept plangere prealabila, n.n.) sau ca introdusa in termen (avand valoarea unei plangeri penale, n.n.).

203. Curtea precizeaza ca reclamantul, in plangerea sa din 24 iulie 1995, a calificat tratamentele la care a fost supus de catre co-detinuti ca tentativa la infractiunea de omor sau tentativa la vatamare corporala grava, fapte prevazute de articolul 174, respectiv 182 din Codul penal, pentru care actiunea penala se pune in miscare din oficiu, nefiind necesara, in acest scop, introducerea, intr-un anumit termen, a unei plangeri prealabile. In schimb, parchetul a apreciat ca faptele constituiau elementul material al infractiunii de loviri si alte violente, prevazute de articolul 180 alin. 2 din Codul penal, dispozitie care, coroborata cu articolul 284 din Codul de procedura penala, prevede ca actiunea penala se pune in miscare la plangere prealabila si ca persoana vatamata poate introduce aceasta plangere in termen de 2 luni.

204. Curtea noteaza, in continuare, ca ceea ce distinge elementul material al infractiunii de loviri si alte violente de cel al vatamarii corporale grave este, in special, numarul de zile de ingrijiri medicale necesare pentru vindecare si consecintele faptei asupra sanatatii - daca lovirile au avut sau nu ca efect pierderea unui simt sau organ ori o infirmitate permanenta fizica sau psihica (a se vedea capitolul 'Drept intern aplicabil ', paragraful 154, de mai sus). Curtea estimeaza ca in speta un rol decisiv revenea stabilirii, de catre Parchet, a consecintelor pe care incidentul cu codetinutii le-a avut asupra starii de sanatate a reclamantului.

205. Or, Curtea remarca faptul ca, abia la un an dupa depunerea plangerii, parchetul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale (paragraful 130, de mai sus). Mai mult, raportul de expertiza a fost finalizat abia la 27 august 1997, adica la mai mult de doi ani si sapte luni de la incident.

206. In ceea ce priveste referatul prin care a fost respinsa plangerea reclamantului, Curtea dezaproba, in mod special, faptul ca procurorul a concluzionat atat de rapid ca leziunile suferite de reclamant i-au cauzat acestuia o incapacitate temporara de munca de 18 zile, intemeindu-se pe un raport de expertiza care preciza, inca de la inceput, ca reclamantul nu s-a prezentat la examenele medicale recomandate. Or, Curtea apreciaza ca deosebit de surprinzator faptul ca, desi reclamantul a declarat, la data de 11 iulie 1997, ca a efectuat toate examenele recomandate si ca a depus rezultatele acestora la laboratorul de medicina legala (paragraful 132, de mai sus), parchetul nu a acordat atentie acestei contradictii, desi era vorba de un aspect esential, de care depindea incadrarea juridica a faptelor si, in consecinta, posibilitatea de a angaja raspunderea faptuitorilor

207. Curtea mentioneaza ca, din actele dosarului nu rezulta daca parchetul a admis cererea reclamantului de a fi supus unui examen tomografie (paragraful 138, de mai sus), examen ce ar fi permis sa se stabileasca, cu precizie si in mod obiectiv, daca leziunile au generat sau nu o infirmitate, in sensul articolului 182 din Codul penal. Curtea noteaza ca un astfel de examen medical a fost recomandat si de medicii care l-au tratat pe reclamant dupa punerea sa in libertate (paragraful 114, de mai sus), in scopul stabilirii starii sale de sanatate.

b) Cu privire la ancheta impotriva gardienilor

208. Curtea noteaza ca parchetul a dispus respingerea ca nefondata a plangerii impotriva gardienilor P.S. si S.A. si impotriva comandatului adjunct al penitenciarului.

209. Sub acest aspect, Curtea reaminteste ca obligatia autoritatilor interne de a pune un recurs efectiv la dispozitia unei persoane care sustine, cu temeinicie ('grief defendable'), ca a fost supusa unor tratamente contrare Art. 3 din Conventie nu implica, in mod necesar, sanctionarea faptuitorilor. Conventia impune numai 'initierea si derularea unei anchete capabile sa conduca la pedepsirea persoanelor responsabile' (Egmez vs. Cipru, par. 70).

210. Este adevarat, asa cum de altfel indica si Guvernul, ca autoritatile interne nu au manifestat pasivitate in procedura penala initiata ca urmare a plangerii reclamantului, totusi, in opinia Curtii, absenta inactivitatii nu este suficienta pentru a exonera statul de responsabilitatea care ii revine, sub aspect procedural, potrivit dispozitiilor Art. 3 din Conventie. Curtea reaminteste, in aceasta privinta, ca autoritatile nu trebuie sa subestimeze importanta mesajului pe care ele il transmit persoanelor implicate si publicului larg, atunci cand decid sa inceapa sau nu urmarirea penala impotriva unor agenti ai statului acuzati ca au supus o persoana unor tratamente contrare articolului 3 din Conventie. Curtea apreciaza, in special, ca autoritatile nu trebuie sa sugereze in nici un caz, ca sunt dispuse sa lase nepedepsite astfel de tratamente (Egmez, sus-mentionata, par. 71).

211. In speta, Curtea noteaza ca in referatul elaborat la finalizarea cercetarii penale, parchetul s-a limitat sa afirme ca acuzatiile reclamantului impotriva gardienilor P.S. si S.A. si impotriva comandatului adjunct P.V. sunt nefondate.

212. Or, in absenta unor motive convingatoare de natura sa justifice numeroasele contradictii intre declaratiile detinutilor, cele ale reclamantului si ale gardienilor si mentiunile din registrul penitenciarului, o asemenea concluzie nu poate fi acceptata. in special, Curtea apreciaza ca deosebit de surprinzator faptul ca parchetul nu a incercat sa clarifice, in referatul mentionat, motivul pentru care in registrele penitenciarului si in fisele medicale completate la infirmeria inchisorii, acte care au fost solicitate de parchet si depuse la dosar, s-a mentionat faptul ca reclamantul se autoagresase (paragrafele 106, 110 si 128, de mai sus).

213. Curtea dezaproba faptul ca, desi existau declaratii concordante ale mai multor martori cu privire la refuzul gardianului S.A. de a interveni pentru a-l apara pe reclamant si cu privire imobilizarea acestuia de catre acest gardian, la ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, parchetul nu a mentionat si nu a justificat in nici un fel aceste fapte in amintitul referat.

214. Din actele dosarului rezulta ca reclamantul a formulat o plangere impotriva acestei solutii la Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie. Acestea sunt singurele informatii de care Curtea dispune cu privire la aceasta procedura si este regretabil faptul ca Guvernul nu a fost in masura sa comunice Curtii informatii cu privire la demersurile realizate de autoritatile competente sa se pronunte asupra acestei plangeri.

215. Avand in vedere cele expuse anterior, Curtea apreciaza ca autoritatile nu au realizat o ancheta aprofundata si efectiva cu privire la plangerea reclamantului ce avea ca obiect relele tratamente, la care pretindea, cu temeinicie, ca a fost supus in perioada de arestare preventiva. Curtea constata ca Art. 3 din Conventie a fost incalcat sub acest aspect.

Cu privire la pretinsa incalcare a Art. 5.1 din Conventie

217. Curtea noteaza ca acest capat de cerere include doua aspecte: primul priveste luarea masurii arestarii preventive, desi nu existau motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica pe reclamant sa se sustraga urmaririi penale; al doilea aspect poarta asupra mentinerii reclamantului in stare de arest preventiv dupa expirarea mandatului de arestare.

1. Cu privire la luarea masurii arestarii preventive impotriva reclamantului in absenta unor indicii temeinice ca acesta s-a sustras urmaririi penale dupa savarsirea faptei

220. Curtea reaminteste ca pentru interpretarea termenului 'potrivit cailor legale', prevazut da Art. 5.1 din Conventie, Curtea face trimitere la legislatia nationala si consacra obligatia de respectare a normelor interne procedurale si de drept substantial (Assenov, sus-mentionata, par. 139 ). Desi autoritatile nationale, in special instantele judecatoresti, sunt, in primul rand, competente sa interpreteze si sa aplice dreptul intern, totusi daca nerespectarea dispozitiilor legale interne reprezinta, in acelasi timp, o incalcare a Art. 5.1 din Conventie, Curtea poate si trebuie sa exercite functia sa de control asupra respectarii dreptului national (Douiyeb vs. Olanda, par. 45).

221. Sub acest aspect, Curtea noteaza ca prin ordonanta din 5 iulie 1994, procurorul D. a dispus arestarea preventiva a reclamantului, in aplicarea articolelor 146 si 148 literele c), e) si h) din Codul de procedura penala, invocand faptul ca reclamantul se sustrasese urmaririi penale si ca lasarea sa in libertate prezenta pericol pentru ordinea publica. Or, prin hotararea din 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a declarat ilegala arestarea preventiva a reclamantului, cu motivarea ca acesta nu s-a sustras urmaririi penale, ci, dimpotriva, a dat curs tuturor convocarilor parchetului, iar procurorul desemnat a instrumenta cauza l-a lasat sa astepte, in zadar, pe culoarul parchetului.

222. Curtea noteaza, de asemenea, ca Guvernul nu a contestat faptul ca arestarea preventiva a reclamantului a fost dispusa cu nerespectarea dispozitiilor dreptului intern in materie, pe de o parte, pentru ca nu au existat motive temeinice care sa justifice emiterea mandatului de arestare si, pe de alta parte, pentru ca procurorul a omis sa mentioneze, astfel cum prevedeau dispozitiile articolului 146 din Codul de procedura penala, motivele care justifica aprecierea ca lasarea in libertate a reclamantului punea in pericol ordinea publica.

223. In aceste circumstante, Curtea apreciaza ca, in cauza, nerespectarea dispozitiilor legale ce reglementeaza in dreptul intern materia arestarii preventive, fapt recunoscut de instantele judecatoresti interne si necontestat de Guvern, este, in mod evident, stabilita si atrage incalcarea Art. 5.1 litera c) din Conventie.

2. Cu privire la mentinerea reclamantului in stare de detinere dupa expirarea mandatului de arestare

226. Avand in atentie principiile generale ale jurisprudentei sale in materie, enuntate la paragraful 220 de mai sus, Curtea remarca faptul ca mentinerea reclamantului in stare de detinere dupa 19 august 1994, data la care mandatul de arestare a expirat, a fost declarata ilegala de catre Curtea de Apel Oradea, in lipsa unei prelungiri a masurii de catre tribunalul competent a se pronunta asupra legalitatii acesteia, fapt necontestat de Guvern.

227. In consecinta, Curtea apreciaza ca mentinerea reclamantului in stare de detinere dupa 19 august 1994 nu este conforma dispozitiilor legale si, prin aceasta, incalca dispozitiile Art. 5.1 litera c) din Conventie.

Cu privire la pretinsa incalcare a Art. 5.3 din Conventie

231. Curtea considera necesar sa examineze, mai intai, argumentul invocat de Guvern in observatiile complementare. Sub acest aspect, Curtea reaminteste ca s-a pronuntat in mod constant in jurisprudenta sa in sensul ca prima teza a articolului 5 nu se rezuma la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate judiciara, ci ea impune magistratului in fata caruia persoana arestata este condusa, obligatia de a examina circumstantele care militeaza pentru si contra mentinerii arestarii preventive, de a se pronunta potrivit criteriilor juridice asupra existentei unor motive temeinice care sa justifice mentinerea arestarii si, in absenta lor, de a dispune punerea in libertate (a se vedea, intre altele, Assenov, sus-mentionata, par. 146; De Jong, Baljet si Van den Brink vs. Olanda, par. 44, 47 si 51). Cu alte cuvinte, Art. 5.3 impune ca magistratul sa se pronunte asupra legalitatii masurii preventive.

232. In speta, Curtea noteaza ca, dupa cum sustine si Guvernul, reclamantul a fost condus pe data de 21 iulie 1994 in fata judecatorului M.V., presedinte de sectie la Tribunalul Bihor, care i-a adus la cunostinta reclamantului ca parchetul a dispus trimiterea sa in judecata, i-a facut cunoscut rechizitoriul si i-a pus intrebari in legatura cu o declaratie pe care acesta a facut-o la parchet.

233. Or, Curtea releva ca din actele dosarului nu rezulta ca judecatorul a examinat aspectele privitoare la legalitatea arestarii, intr-adevar, nu rezulta din incheierea de sedinta din 21 iulie 1994 ca problema legalitatii masurii preventive a fost luata in discutie (paragraful 23, de mai sus).

234. Curtea apreciaza ca simpla aducere a reclamantului in fata judecatorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de natura sa asigure respectarea Art. 5.3 din Conventie, in consecinta, acest argument al Guvernului nu poate fi retinut.

235. In aprecierea Curtii, capatul de cerere intemeiat pe Art. 5.3 din Conventie include doua aspecte distincte: primul priveste calitatea de 'magistrat', in sensul Art. 5.3, a procurorului care a dispus masura arestarii preventive impotriva reclamantului; al doilea aspect poarta asupra caracterului 'imediat' (prompt), in sensul aceleiasi dispozitii din Conventie, al controlului judecatoresc asupra legalitatii masurii arestarii preventive.

1. Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat masura arestarii preventive

236. Conform principiilor stabilite de jurisprudenta Curtii, controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esential al garantiei oferite de Art. 5.3 (Aksoy vs.Turcia, par.76). Pentru a se considera ca un 'magistrat' exercita 'functii judiciare', in sensul acestei dispozitii, acesta trebuie sa indeplineasca anumite conditii, ce reprezinta, pentru persoana arestata, garantii impotriva arbitrarului si a privarii nejustificate de libertate (Schiesser vs. Elvetia, par. 31). Astfel, 'magistratul' trebuie sa fie independent in raport de executiv si de parti (Schiesser, sus-mentionata, par. 31). in aceasta privinta, unele circumstante obiective, existente la momentul luarii masurii arestarii preventive, pot fi relevante: daca magistratul poate interveni in procedura penala ulterioara momentului luarii masurii, in calitate de organ de urmarire, independenta si impartialitatea sa poate fi pusa la indoiala (Huber vs. Elvetia, par. 43; Brincat vs. Italia, par. 21).

237. Curtea releva, in primul rand, ca, in cauza, procurorul D.F. de la Parchetul de pe langa Tribunalul Bihor a intervenit initial in stadiul de cercetare penala, analizand daca exista indicii temeinice ca reclamantul a savarsit o infractiune, etapa finalizata prin dispunerea inceperii urmaririi penale si prin luarea masurii arestarii preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, in calitate de organ de urmarire penala, etapa finalizata prin punerea in miscare a actiunii penale impotriva reclamantului si trimiterea acestuia in judecata. Procurorul nu a reprezentat, in speta, Ministerul Public in procedura in fata instantei judecatoresti, desi ar fi putut sa o faca, caci nici o dispozitie legala in materia organizarii judiciare nu o interzicea in mod expres. in consecinta, este necesar a se examina daca, in circumstantele spetei, procurorul oferea garantiile de independenta si impartialitate pe care le presupune notiunea de 'magistrat', in sensul Art. 5.3 din Conventie.

238. Sub acest aspect, Curtea reaminteste ca, in cauza Vasilescu vs. Romania, par. 40-41, a statuat deja, pe terenul Art. 6.1 din Conventie, ca in Romania, procurorii, actionand in calitate de reprezentanti ai Ministerului Public, subordonati, mai intai, procurorului general, apoi ministrului justitiei, nu indeplinesc conditia de independenta in raport cu puterea executiva. Curtea nu identifica nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferita in speta, de aceasta data, pe terenul Art. 5.3 din Conventie, din moment ce independenta fata de executiv este inclusa printre garantiile pe care le presupune notiunea de 'magistrat', in sensul Art. 5.3 din Conventie (Schiesser, sus-mentionata, par. 31).

239. Avand in vedere cele expuse anterior, Curtea concluzioneaza ca procurorul care a dispus arestarea preventiva a reclamantului nu era un 'magistrat', in sensul Art. 5.3 din Conventie, in consecinta, urmeaza a se verifica daca legalitatea masurii arestarii preventive a fost supusa controlului judecatoresc si daca acesta a intervenit 'de indata' ('aussitot'), in sensul aceleiasi dispozitii din Conventie.

2. In ceea ce priveste respectarea conditiei de promptitudine prevazute de Art. 5.3 din Conventie

240. Curtea reaminteste ca Art. 5.3 din Conventie impune interventia, de indata, a controlului judecatoresc asupra legalitatii masurii arestarii preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciata in concreto, in raport de circumstantele cauzei (De Jong, Baljet si Van den Brink, sus-mentionata, par. 51 si 52). In acelasi timp, in interpretarea si aplicarea notiunii de promptitudine, nu se poate aplica principiul flexibilitatii decat intr-o foarte mica masura (Brogan si altii vs. Regatul Unit, par. 61), un control judecatoresc rapid asupra arestarii preventive constituind, pentru persoana in cauza o garantie importanta impotriva unor rele tratamente (Aksoy, sus-mentionata, par. 76).

241. In speta, Curtea noteaza ca masura arestarii preventive impotriva reclamantului a fost luata prin ordonanta procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durata de 30 de zile, incepand cu data arestarii sale, respectiv 20 iulie 1994. Or, abia la data de 28 noiembrie 1994 au fost examinate aspectele privitoare la legalitatea arestarii preventive de catre Tribunalul Bihor care, incontestabil, prezenta garantiile impuse de Art. 5.3 din Conventie (paragraful 26, de mai sus). Durata totala a arestarii preventive anterioare aducerii reclamantului in fata unui 'magistrat' in sensul Art. 5.3 este, deci, de mai mult de patru luni.

242. Curtea reaminteste ca, in hotararea Brogan, a statuat ca o perioada de patru zile si sase ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus in executare pana la data la care legalitatea masurii a fost supusa controlului judecatoresc depaseste limitele temporale stricte fixate de Art. 5.3 din Conventie, chiar daca arestarea era necesara in scopul protejarii colectivitatii, in ansamblul sau, impotriva terorismului (Brogan, sus-mentionata, par. 62). A fortiori, Curtea nu ar putea admite, in cauza, ca era necesara arestarea preventiva a reclamantului pe o perioada de mai mult de patru luni, fara ca el sa fi fost condus in fata unui 'magistrat', in sensul Art. 5.3 din Conventie.

243. In consecinta, Art. 5.3 din Conventie a fost incalcat in cauza.

Cu privire la pretinsa incalcare a Art. 5.4 din Conventie

1. Perioada ce urmeaza a fi luata in considerare

250. Curtea observa ca perioada ce urmeaza a fi luata in considerare pentru aprecierea celeritatii procedurii de examinare a legalitatii arestarii a debutat cu cererea de punere in libertate formulata de catre reclamant la 9 decembrie 1994, in cadrul recursului declarat impotriva sentintei din 28 noiembrie 1994. in sustinerea recursului, reclamantul a solicitat, printre altele, examinarea cu prioritate a cererii sale de punere in libertate, mentionand lipsa impartialitatii procurorului desemnat a instrumenta cauza si riscul de abuz in cazul mentinerii sale in stare de arest preventiv.

251. Curtea releva ca, abia la data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a dat curs cererii reclamantului de a examina legalitatea masurii arestarii preventive, dispunand punerea sa in libertate.

252. Or, Curtea apreciaza ca, in principiu, un asemenea interval - trei luni si douazeci si opt de zile - este incompatibil cu notiunea de 'in termen scurt', prevazuta de Art. 5.4 din Conventie. in consecinta, Curtea va examina, in lumina argumentelor Guvernului, daca exista circumstante de natura exceptionala care sa permita justificarea in speta a unei derogari de la acest principiu.

2. Respectarea principiului solutionarii 'in termen scurt'

253. Curtea subliniaza mai intai ca aceasta notiune nu se poate aprecia in abstracto, ci - ca si in cazul interpretarii notiunii de 'durata rezonabila' prevazuta de Art. 5.3 si 6.1 din Conventie - trebuie sa se aprecieze in lumina circumstantelor fiecarei cauze. in aceasta privinta, Curtea noteaza ca Guvernul a evidentiat o serie de elemente care, in ansamblul lor, pot justifica durata procedurii: astfel, motivul pentru care curtea de apel a fixat, la data de 16 februarie 1995, un nou termen de judecata atat de lung a fost, pe de o parte, absenta reclamantului la acest termen si, pe de alta parte, imposibilitatea instantei de a cunoaste perioada de spitalizare a acestuia. Curtea noteaza ca Guvernul invoca, de asemenea, argumentul potrivit caruia, la termenul din 6 aprilie 1995, curtea de apel a examinat din oficiu aspectele privitoare la legalitatea masurii arestarii preventive luate impotriva reclamantului.

254. Desi nu contesta faptul ca participarea reclamantului la sedinta de judecata in care se analizeaza legalitatea arestarii sale preventive constituie una din garantiile procesuale ce trebuie asigurate in materia controlului lipsirii de libertate, nu este mai putin adevarat ca reclamantul avea dreptul sa obtina 'intr-un termen scurt' o hotarare - pozitiva sau negativa - asupra legalitatii masurii dispuse impotriva sa.

255. Or, Curtea nu intelege de ce internarea reclamantului la Spitalul penitenciar Jilava si absenta sa la termenul din 16 februarie 1995 au fost atat de importante, incat Curtea de Apel Oradea sa considere necesar sa amane examinarea cauzei pana la data de la 6 aprilie 1995, adica o luna si optsprezece zile mai tarziu. Curtea noteaza ca reclamantul a fost, de altfel, readus la Penitenciarul Oradea la data de 20 februarie 1995 (paragrafele 83 si 98, de mai sus).

256. In plus, Curtea reaminteste ca un control judiciar rapid al legalitatii arestarii, asa cum prevede Art. 5.4 din Conventie, constituie pentru persoana care face obiectul masurii in cauza o garantie importanta impotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, sus-mentionata, par. 76). Or, releva Curtea, in speta nu se contesta ca, intre 9 decembrie 1994, data la care reclamantul a solicitat punerea sa in libertate, invocand nelegalitatea arestarii sale preventive si riscul de abuz, si 6 aprilie 1995, data la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a fost supus in penitenciar la tratamente declarate de Curte contrare Art. 3 din Conventie (paragraful 185, de mai sus).

257. In aceste circumstante, Curtea estimeaza ca garantia de celeritate, prevazuta de Art. 5.4 din Conventie, nu a fost respectata, in cauza, si, deci, ca Art. 5 a fost incalcat si sub acest aspect.

Cu privire la pretinsa incalcare a Art. 5.5 din Conventie

262. Curtea reaminteste ca Art. 5.5 este respectat daca persoana poate cere o reparatie pentru privarea sa de libertate realizata in conditii contrare dispozitiilor articolului 5 alineatele 1-4 (Wassink vs. Olandei, par. 38). Dreptul la reparatie garantat de paragraful 5 presupune ca a fost deja constatata incalcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 fie de catre o autoritate nationala, fie de catre organele Conventiei. Luand in considerare concluziile la care a ajuns Curtea la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezulta ca Art. 5.5 este aplicabil in cauza.

263. Curtea releva faptul ca Guvernul invoca doua cai de recurs care i-ar fi permis reclamantului sa obtina despagubiri pentru prejudiciul pretins, adica, in primul rand, o actiune in reparare intemeiata pe articolul 504 din Codul de procedura penala si, in al doilea rand, o actiune in raspundere civila delictuala, intemeiata pe articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil.

264. In ceea ce priveste prima dintre caile indicate de Guvern, Curtea reaminteste ca ea nu procedeaza la o examinare in abstracto a legislatiei si jurisprudentei interne relevante, ci verifica daca modul in care acestea au fost aplicate in cazul reclamantului a condus la o incalcare a dispozitiilor Conventiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani vs. Italia, par. 24). Sub acest aspect, Curtea noteaza ca reclamantul a introdus la data de 18 noiembrie 1999 o actiune in despagubiri intemeiata pe articolul 504 din Codul de procedura penala, asa cum a indicat Guvernul in stadiul admisibilitatii cererii, adica in termenul general de prescriptie de trei ani care a inceput sa curga de la data pronuntarii hotararii Curtii Supreme de Justitie din 26 noiembrie 1996.

265. Or, Curtea releva ca Judecatoria Timis a respins cererea in despagubiri a reclamantului de doua ori: mai intai la data 7 iulie 2000, ca prematur introdusa, cu motivatia ca procedura penala initiata impotriva sa era inca pendinte, si, a doua oara, la data de 18 ianuarie 2002, ca prescrisa, cu motivatia ca termenul de prescriptie de un an prevazut de articolul 505 alineat 2 din Codul de procedura penala fusese depasit.

266. Date fiind aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului si ale instantelor nationale cu privire la termenul in care reclamantul ar fi putut introduce o actiune in despagubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a arestarii sale nelegale, Curtea apreciaza ca nu este necesar sa se pronunte asupra interpretarii acestei probleme de drept intern (Vasilescu, sus-mentionata, par. 39). Ea precizeaza, de asemenea, ca nu-i revine competenta de a se pronunta asupra oportunitatii solutiilor instantelor interne; rolul sau se rezuma la a verifica conformitatea cu dispozitiile Conventiei a consecintelor ce decurg din aplicarea dreptului national (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de la Torre vs. Spania, par.32). Curtea va avea in atentie, in examinarea cauzei, dispozitiile dreptului roman existente la data introducerii cererii.

267. Curtea observa ca, potrivit dispozitiilor articolelor 504 si 505 din Codul de procedura penala, reclamantul poate introduce o cerere in despagubiri in termen de un an de la ramanerea definitiva a hotararii de achitare sau de la data emiterii rezolutiei de neincepere sau de scoatere de sub urmarire penala. Or, asa cum noteaza Curtea, pana la aceasta data reclamantul nu a fost nici achitat, si nici nu a beneficiat de o rezolutie de neincepere sau de scoatere de sub urmarire penala.

268. Curtea noteaza ca Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din practica instantelor nationale care sa sustina argumentul potrivit caruia o actiune intemeiata pe articolul 504 din Codul de procedura penala ar permite partii interesate sa obtina o reparatie atunci cand o instanta a constatat, asa cum este cazul reclamantului, ca arestarea preventiva a fost nelegala. In aceste circumstante, Curtea constata caracterul incert al caii de recurs indicate.

269. In ceea ce priveste ce-a de-a doua cale de recurs indicata de Guvern, adica o actiune in raspundere civila delictuala intemeiata pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil (paragraful 153, de mai sus), Curtea releva ca observatiile prezentate de Guvern, asupra acestui aspect, au mai degraba forma unei exceptii de neepuizare a cailor de recurs interne care, fiind invocata pentru prima oara dupa pronuntarea deciziei de admisibilitate a cererii, nu poate fi luata in considerare (a se vedea, printre altele, Ceteroni vs. Italia, par.19).

In orice caz, Curtea noteaza ca dosarul cauzei nu contine nici un exemplu de practica judiciara in care o persoana sa fi obtinut o reparatie de tipul celei prevazute de Art. 5.5 din Conventie, invocand dispozitia legala mentionata de Guvern (articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil, n.n.). Curtea releva, in aceasta privinta, ca Guvernul s-a limitat la transmiterea copiei unei cereri prin care un justitiabil a sesizat o instanta interna, in temeiul dispozitiei in cauza. Or, Curtea noteaza ca acea copie nu este nici datata, nici semnata si ca nu se poate stabili cu certitudine ca o asemenea actiune a fost, in mod real, introdusa la o instanta interna, nici a fortiori ca ar fi facut obiectul examinarii acesteia din urma.

270. Tinand cont de cele de mai sus, Curtea apreciaza ca exercitarea efectiva a dreptului garantat de Art. 5.5 din Conventie nu a fost asigurata cu suficienta certitudine, in cauza (a se vedea, mutatis mutandis, Ciulla vs. Italia, par. 44).

271. In consecinta, Curtea apreciaza ca a existat o incalcare a articolului 5 alineatul 5 din Conventie.

Cu privire la pretinsa incalcare a Art. 6.1 din Conventie

1. Perioada ce urmeaza a fi luata in considerare

275. Curtea reaminteste ca in materie penala, 'termenul rezonabil' prevazut de articolul 6 alineat 1 incepe sa curga de la data la care o persoana este 'acuzata'. Aceasta poate fi o data anterioara trimiterii in judecata a persoanei, putand constitui punct de plecare data arestarii, data punerii in miscare a actiunii penale sau a inceperii cercetarii penale. 'Acuzatia', in sensul articolului 6 alineatul 1 din Conventie, poate fi definita 'ca notificarea oficiala, provenind de la autoritatea competenta, cu privire la reprosul ce i se aduce unei persoane de a fi savarsit o infractiune', idee care corespunde notiunii de 'repercusiune importanta asupra situatiei persoanei', (a se vedea, Reinhardt si Slimane-Kaid vs. Franta, par. 93).

276. Curtea constata ca au existat repercusiuni importante asupra situatiei reclamantului incepand de la data la care parchetul a dispus, prin rezolutia din 7 iunie 1994, inceperea urmaririi penale impotriva sa (paragraful 16, de mai sus). Totusi, nu de la aceasta data Curtea era competenta sa se pronunte asupra cauzei, ci la 20 iunie 1994, data la care Romania a ratificat Conventia (mutatis mutandis, Horvat vs. Croatia, par. 50; Foti si altii vs. Italia, par. 53). Curtea mentioneaza ca procedura in cauza este actualmente pendinte pe rolul Judecatoriei Craiova. Pana in prezent procedura a durat mai mult de opt ani si opt luni.

277. In interpretarea caracterului rezonabil al procedurii, Curtea va avea in vedere stadiul acesteia la data de 20 iunie 1994 (a se vedea Styranowski vs. Polonia, par. 46; Podbielski vs. Polonia, par. 31).

2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii

278. Caracterul 'rezonabil' al duratei procedurii se apreciaza tinand seama de circumstantele cauzei si criteriile consacrate in jurisprudenta Curtii, in special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autoritatilor competente (a se vedea, printre altele, Pelissier si Sassi vs. Franta, Marea Camera, par. 67; Philis vs. Grecia (nr. 2), par. 35).

279. Curtea subscrie argumentelor Guvernului potrivit carora cauza prezinta o anumita complexitate si ca nu au existat perioade semnificative de inactivitate din partea autoritatilor pe parcursul procedurii in considerare. Curtea releva ca actele de procedura s-au derulat la intervale rezonabile si regulate, atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata. Curtea admite, de asemenea, ca reclamantul a contribuit, intr-o anumita masura, la prelungirea procedurii, mai ales prin cererea sa de stramutare a cauzei la o alta instanta judecatoreasca, la care nu s-a prezentat la mai multe termene fixate.

280. Totusi, Curtea estimeaza ca prelungirea procedurii in mod nerezonabil se datoreaza deficientelor autoritatilor. Sub acest aspect, trebuie amintit faptul ca la 6 aprilie 1995, dupa un prim ciclu procesual complet, Curtea de Apel Oradea a anulat toate actele de procedura efectuate de parchet, dupa ce a pus in evidenta viciile de procedura inregistrate in etapa de urmarire penala si a restituit dosarul pentru reluarea urmaririi penale. Curtea observa ca, dupa un al doilea ciclu procesual complet, cand cauza se afla din nou in faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a desfiintat in totalitate, la 13 septembrie 2000, hotararile instantelor inferioare, cu motivarea ca acestea au omis sa stabileasca legatura de cauzalitate intre actiunile reclamantului si leziunile suferite de partea vatamata, trimitand cauza spre rejudecare primei instante.

281. In aceste circumstante, Curtea estimeaza ca autoritatile romane pot fi facute raspunzatoare pentru intarzierea generala inregistrata in modul de tratare a acestei cauze, pentru care nici o explicatie pertinenta nu a fost avansata de catre Guvern.

282. Tinand cont de comportamentul autoritatilor competente, Curtea estimeaza ca nu s-ar putea aprecia ca 'rezonabila' o durata totala a procedurii de mai mult de opt ani si opt luni care, in plus, este inca pendinte pe rolul instantei de fond.

283. In consecinta, a existat in cauza o incalcare a Art. 6 din Conventie".

Adauga comentariu

*
*
laugh.giflol.gifsmile.gifwink.gifcool.gifnormal.gifwhistling.gifredface.gifsad.gifcry.gifsurprised.gifconfused.gifsick.gifshocked.gifsleeping.giftongue.gifrolleyes.gifunsure.gif

*

DISCLAIMER

Mesajele cu continut indecent nu vor fi postate. Atentie! Postati pe propria raspundere!

Inainte de a posta, cititi regulamentul: Termeni legali si Conditii

rominvent.ro Harta avocati romania Harta avocati romania Lege5
PORTAL JURISPRUDENTA RELEVANTA
ULTIMELE ACTE NOUTATI
ABONEAZA-TE!

Introdu-ti adresa de email pentru a te abona la Lumea Juridica si vei primi notificari cu cele mai noi stiri si articole.