Libertatea de exprimare si responsabilitatea avocatului

Un avocat care nu se exprima liber, eventual articulat si fluent, preferabil documentat, pertinent si persuasiv, nu este tocmai un avocat de succes. Un avocat, chiar de succes, care se exprima insa fara restrictii poate fi un avocat sanctionat (disciplinar, civil ori chiar penal). Avocatul traieste si actioneaza intr-o lume a valorilor in antiteza: individuale si sociale, interioare si exterioare, materiale si morale, vechi si noi. Dificil de echilibrat, acestea il pun deseori pe avocat in ipostaza de a alege intre curaj si moderatie, intre pragmatism si altruism, sau chiar intre succesul sigur si riscul asumat al unui esec. A opera cu astfel de valori contradictorii ne poate repozitiona ca profesie in postura de aparatori si totodata lideri ai societatii democratice, sau ne poate face sa esuam pe un tarm al erorilor.

---

Pe masura ce societatea a evoluat si s-a rafinat, valorile pe care le proclamam ca intrinseci fiintei umane sau le consideram esentiale desfasurarii unei activitati s-au multiplicat. Atunci cand aceste valori intra in coliziune unele cu altele, devine esential sa apreciem si sa alegem. Libertatea religioasa intra uneori in conflict cu dreptul la viata, adevarul – cu confidentialitatea sau secretul profesional, securitatea publica – cu dreptul la asociere, si exemplele ar putea continua.

Libertatea de exprimare nu face exceptie, iar cazul particular al dreptului pe care il are avocatul de a-si exercita aceasta libertate nu poate fi tratat decat in contextul celorlalte valori pe care societatea, si chiar avocatul insusi, trebuie sa le afirme.

Fara indoiala, avocatul are obligatia de a alege cea mai buna aparare pentru clientul sau, si orice ingerinta in libertatea de a se exprima poate pune in pericol sau chiar suprima capacitatea lui de a asigura un serviciu profesional de maxima calitate. Avocatul care se teme de viitoare repecursiuni ale exprimarii opiniilor sale nu va actiona intru totul in interesul clientului sau.

Pe de alta parte insa, exprimarea libera a avocatului poate pune in pericol alte valori esentiale intr-un stat democratic. Fara a mai discuta de obligatia de confidentialitate a avocatului, care-i interzice din capul locului divulgarea unor secrete incredintate de client, chiar si atunci cand interesul acestuia ar cere dezvaluirea lor, libertatea de exprimare a avocatului poate pune in pericol demnitatea sau dreptul la imagine al altor persoane, increderea in justitie sau chiar buna functionare a acesteia. Asemenea cazuri impun sa acordam prioritate uneia sau alteia dintre valorile care se ameninta reciproc.

Vom ilustra aceasta situatie de conflict intre valori prin cateva exemple, spete solutionate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in incercarea de a discerne, mai intai, mecanismele logice, juridice si axiologice prin care una dintre valori „a fost declarata castigatoare” in fata celeilalte, dar si scopul sau ratiunea unei asemenea alegeri.

Intr-o decizie de referinta in privinta libertatii de exprimare a avocatului^[1], CEDO a admis faptul ca avocatii au dreptul de a se pronunta public asupra modului de functionare justitiei, cu conditia ca criticile pe care le sustin sa nu depaseasca anumite limite. in speta, avocatul a citit in fata instantei o nota in care il acuza pe procuror de abuz, de a fi inversat rolurile procedurale si de a fi adus acuze inventate clientului sau. Procurorul a formulat o actiune civila pentru calomnie, iar avocatul a fost condamnat la plata unor daune interese. Analizand cauza, Curtea a apreciat ca „avocatului trebuie sa ii apartina aprecierea pertinentei si utilitatii alegerii unui anume mijloc de aparare” si ca „teama de un control posterior a afirmatilor facute in fata judecatorului nu se poate concilia cu obligatia avocatului de a apara interesele clientilor sai”. Procurorul, spune decizia citata, „trebuia sa fi tolerat criticile reclamantei facute in calitate de adversar in cadrul unui proces, cu atat mai mult cu cat au fost facute in sala de judecata si nu contineau injurii”.

Asadar, in aceasta speta, libertatea de exprimare a avocatului, respectiv dreptul clientului la o aparare de calitate, au beneficiat de prioritate fata de interesul public al mentinerii unei bune imagini a justitiei (legat direct de increderea cetatenilor in aceasta). Principiul contradictorialitatii este de asemenea afirmat in aceasta solutie a CEDO, mai presus de prestigiul procurorului, care „trebuia sa fi tolerat” criticile adversarului avocat, „cu atat mai mult cu cat au fost facute in sala de judecata”.

Ce se intampla insa atunci cand avocatul isi exprima opiniile in afara salii de judecata, prin declaratii publice facute, de pilda, in fata presei? Poate justifica interesul general al garantarii bunei functionari a justitiei si al increderii in aceasta, restrictionarea dreptului avocatului de a alege cea mai buna aparare pentru clientul sau, daca aceasta presupune si comunicarea cu presa? Sau poate fi libertatea presei si dreptul opiniei publice de a fi informata o justificare pentru ca avocatul sa divulge informatii din cadrul unei proceduri judiciare sau chiar unele documente din proces? Poate fi angajata raspunderea unui avocat, ca urmare a declaratiilor in presa, facute de clientul acestuia, dar continuate de avocat?

In cauza Foglia contra Elvetiei^[2], reclamantul este avocat intr-un proces ce s-a bucurat de o mare acoperire mediatica, fiind vorba de deturnarea unor sume importante de bani, care au fost ulterior depuse in conturile unei banci. Reclamantul avocat a aparat interesele mai multor victime si clienti ai bancii si a acordat numeroase interviuri, in care a opinat ca angajatii bancii vizate nu puteau ignora existenta unor deturnari si a calificat ancheta ministerului public drept superficiala si grabita. Banca l-a acuzat pe avocat ca a declansat impotriva sa o campanie mediatica, menita sa influenteze procedurile judiciare si sa difuzeze informatii cu scopul de a aduce atingere imaginii bancii. Comisia de disciplina si ordine a avocatilor a decis ca avocatul este vinovat si i-a aplicat o amenda, iar decizia sa a fost confirmata atat de instanta de apel, cat si de Tribunalul federal. Principalele argumente ale acestei condamnari au fost ca „avocatul trebuie – in orice declaratie publica – sa dea dovada de moderatie in privinta tonului si de obiectivitate in expunerea argumentelor” si ca „datorita interventiilor reclamantului, presa incepuse sa se intereseze de afirmatiile privitoare la deturnarile financiare”, astfel incat „rolul jucat de reclamant in raport cu presa depasise limitele apararii clientilor acestuia”, iar „interventiile sale nu puteau trece drept necesare”.

Nu aceeasi a fost insa si opinia CEDO, care a considerat condamnarea avocatului drept „o ingerinta in exercitiul dreptului sau la libertatea de exprimare, prevazuta de lege”, si care „vizeaza un scop legitim, adica garantia autoritatii si impartialitatii puterii judiciare”. Mai mult decat atat, CEDO a apreciat ca divulgarea catre presa a unor informatii din dosar „se inscria intr-un context mediatic si putea raspunde astfel dreptului publicului de a primi informatii referitoare la activitatea autoritatilor judiciare”. De altfel, „reclamantul nu este raspunzator pentru campania de presa si pentru angajarea unei proceduri mediatice paralele procedurii judiciare, in scopul influentarii organelor de jurisdictie sesizate in cauza”, in conditiile in care reprosurile sale facute in presa „priveau nemultumirile clientilor sai, atat in privinta motivelor formulate in apel, cat si in privinta rapiditatii excesive si a superficialitatii anchetei”. In concluzie, judecatorii CEDO au decis in unanimitate ca nu a existat „o nevoie sociala imperioasa de restrangere a libertatii de exprimare a reclamantului, iar autoritatile nationale nu au furnizat motive pertinente si suficiente, pentru a o justifica”.

Exemplele de mai sus ilustreaza situatii in care CEDO a constatat incalcari ale libertatii de exprimare a avocatului, insa exista si cazuri cand plangerile avocatilor pe aceasta tema au fost respinse. De pilda, CEDO^[3] a considerat ca nu exista o incalcare a libertatii de exprimare atunci cand un avocat a fost sanctionat disciplinar pentru atingerea reputatiei, intr-o situatie cand avocatul a acuzat o agentie vieneza ca ar fi incercat sa il insele pe clientul sau. Ca si instantele nationale austriece, CEDO a considerat ca „reclamantul nu a argumentat in niciun mod de ce considera ca Agentia a actionat incorect prin acuzarea clientului sau”, iar „alegatiile sale nu au fost sprijinite de niciun fapt”.

Este momentul sa desprindem cateva concluzii cu privire la practica CEDO in privinta libertatii de exprimare a avocatului:

- Deciziile CEDO se intemeiaza nu numai pe o analiza a faptelor reclamate si a legislatiei (nationale si europene) aplicabile, ci si pe o analiza / o apreciere de tip axiologic, a valorilor puse in discutie de respectiva speta si aflate in opozitie;

- In urma acestei analize sau aprecieri, una dintre valori este limitata sau restrictionata, pentru a-i acorda celeilalte deplina eficienta;

- Restrangerea unei astfel de valori este intotdeauna subordonata unei „nevoi sociale imperioase” si vizeaza „un scop legitim”;

- Aceasta alegere intre valori se face contextual, tinand seama de circumstantele concrete ale spetei, astfel incat nu putem vorbi despre un algoritm unic si general aplicabil al argumentelor pentru care o valoare este „preferata” alteia.

Pentru a intelege mai bine acest mecanism de prioritizare contextuala a valorilor si a discerne, eventual, o ratiune superioara circumstantelor concrete, vom face o scurta incursiune intr-un alt domeniu profesional, cel al jurnalistilor. In cazul acestei profesii, exprimarea libera si neingradita a opiniilor, informatiilor si ideilor este o caracteristica in lipsa careia respectiva activitate umana este de neconceput. Cum ne-am putea imagina profesia de jurnalist in absenta libertatii de exprimare?

Este indatorirea presei, intr-o societate democratica, sa comunice informatii si idei despre toate problemele de interes general. Acest lucru este valabil „nu numai pentru informatiile sau ideile acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci si pentru cele care lovesc, socheaza sau nelinistesc: aceasta este dorinta pluralismului, tolerantei si mentalitatii deschise, fara de care nu exista societate democratica”^[4]. Devine astfel de inteles de ce, desi nu trebuie sa depaseasca anumite limite, privind in special protectia reputatiei si a drepturilor altora, practica Curtii Europene a Drepturilor Omului permite jurnalistilor sa recurga si „la o anumita doza de exagerare, chiar de provocare”^[5].

Ca un exemplu concret, CEDO a dat castig de cauza unei tinere jurnaliste condamnate in Romania pentru calomnie adusa unui judecator, constatand ca aceasta a actionat „cu buna-credinta, convinsa de existenta unei probleme de deontologie profesionala a judecatorului”^[6]. Pe de alta parte insa, exista si numeroase spete in care CEDO a respins ca nefondate plangeri ale unor jurnalisti, inclusiv din Romania, care au manifestat „lipsa de echidistanta jurnalistica” si/sau au folosit, pentru a-si face cunoscut mesajul, termeni care „nu erau necesari unui asemenea tip de informatie”^[7].

Observam ca protectia oferita de art. 10 din Conventie, referitor la libertatea de exprimare, este acordata persoanelor care se implica intr-odezbatere publica, ori de cate ori ele actioneaza cu buna-credinta, astfel incat sa ofere informatii exacte si demne de incredere. Ideea de dezbatere publica o implica pe aceea de informatie de interes general, astfel incat „Curtea trebuie sa dovedeasca o mare prudenta atunci cand [...] masurile luate sau sanctiunile aplicate de autoritatea nationala sunt de natura sa descurajeze presa de la participarea la discutarea problemelor de interes general legitim”^[8].

Argumentele pentru care libertatea de exprimare jurnalistica este sau nu ingradita de practica CEDO ne ajuta sa intelegem mai bine problematica libertatii de exprimare a avocatului, intrucat comunicarea libera si neingradita a opiniilor si informatiilor de catre un avocat este si ea strans legata de comunicarea in spatiul public si uneori, de comunicarea cu presa. Chiar si in situatiile cand presa nu este interesata de un anume proces si acesta nu devine de notorietate, avocatul evolueaza totusi intr-un spatiu de interes public, intrucat modul de functionare a justitiei ne priveste pe toti.

Articolul 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului include, in continutul libertatii de exprimare: (i) libertatea de opinie si (ii) libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei ,fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. De remarcat ca libertatea de opinie este tratata distinct fata de cea de gandire si cea de constiinta, ce fac (alaturi de libertatea de religie) obiectul unui articol precedent. Desigur, opinia este un rezultat al gandirii / proceselor cognitive, al constiintei umane, in ultima analiza, dar, prinexprimarea opiniei, iesim din sfera propriei intimitati pentru a ne situa intr-o zona publica. Si cealalta componenta a dreptului la libertatea de exprimare – schimbul liber si nestingherit de informatii sau idei – ne situeaza in acelasi spatiu public, de unde si nevoia de limitari ale exercitarii acestei libertati.

In opinia noastra, o prima concluzie care se impune este ca libertatea de exprimare e o valoare ce nu are sens decat in contextul altor valori. Libertatea insasi este un concept prea viu pentru a fi tratat in general. In fond, ce inseamna a fi liber sau a avea libertate? Liber in raport cu ce? Doar libertatea revendicata intr-un context determinat are sens, inclusiv libertatea de exprimare. Iar contextul (social, juridic, moral, filosofic etc.) nu este niciodata acelasi, imuabil, astfel incat fiecare situatie trebuie analizata individual^[9].

O idee comuna insa, ideea tacita sub auspiciile careia evolueaza intreaga viata a oamenilor in epoca moderna, pare a fi aceea ca, traind liberi, oamenii „trebuie impiedicati sa-si foloseasca libertatea pentru a-si face rau unul altuia”^[10]. Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt, spunea John Stuart Mill. Ideea are radacini adanci in trecutul cultural al omului, strabate intreaga cultura moderna si – implicit sau explicit – se regaseste in fundamentele filosofice ale Uniunii Europene. Unitatea in diversitate ar fi de neconceput atat in absenta libertatii (de a fi diferit, unic), cat si in absenta limitelor libertatii (de a permite si celor cu care esti unit propria unicitate, propriile valori).

Daca ideea de libertate a dat nastere unei literaturi imense – mai cu seama filosofice, etice sau politice, conceptul de responsabilitate isi are inradacinarea originala in drept, in preajma Revolutiei franceze^[11]. „Ramai surprins ca un termen atat de ferm in plan juridic este de origine atat de recenta si nu are inscriptia marcata in plan filosofic”, spunea Paul Ricoeur^[12]. Situatia se schimba insa in secolul al XX-lea, cand problema responsabilitatii se pune cu o deosebita acuitate, nu numai in plan etic si juridic, ci si in cel politic si stiintific. De pilda, Jean Paul Satre (1905-1980) asociaza libertatea cu o totala responsabilitate a individului pentru actele sale. Orice gest al omului este impovarat de responsabilitate: iau parte la un razboi, acesta este razboiul meu si sunt raspunzator pentru el.

In epoca postmoderna (cand deja se discuta de aparitia unor noi forme de responsabilitate, in raport cu cele traditionale: „responsabilitatea genetica”, „a protejarii naturii umane” etc.), responsabilitatea este inteleasa ca acceptare si suportare a consecintelor morale, sociale, economice, juridice si deontologice a actiunilor concepute si realizate. Pentru stabilirea responsabilitatii este insa necesara o apreciere, un proces de evaluare, in care sunt luate in considerare intentiile actiunii, caile folosite si consecintele vizibile sau masurabile ale actiunii.

Si in cazul profesiei de avocat, manifestarea deplina sau limitarea libertartii sale de exprimare este o chestiune de apreciere, care depinde de o intreaga retea de factori aflati in interdependenta:

- Interesul general / interesul individual

- Interesul individual al clientului / interesul individual al adversarului

- Loialitatea fata de client / moderatia si obiectivitatea etc.

Aceasta apreciere se face uneori din exterior si post factum (atunci cand avocatul este judecat de o instanta profesionala / judiciara, nationala / supranationala, pentru felul in care si-a exprimat opiniile sau a comunicat informatii), dar – de cele mai multe ori, aprecierea o face avocatul insusi, in forul sau interior si inainte de a actiona.

Aprecierea duce la o alegere constienta, iar posibilitatea de a alege este unul dintre multiplele sensuri ale libertatii, poate cel mai tulburator dintre ele. Spre deosebire de animal, care face si el alegeri intre date concrete, empirice, omul alege nu numai intre ceea ce este, ci si intreceea ce este si poate fi, intre ceea ce este si trebuie sau este dezirabil sa fie. Aceste alegeri angajeaza intentionalitatea, informatia, capacitatea de anticipare etc.

Raportandu-se la posibilitati, libertatea angajeaza responsabilitatea, raspunderea si, deci, increderea. Ar fi trunchiata imaginea asupra libertatii daca am face abstractie de faptul ca ea se constituie in raport cu un gen sau altul de ordine, in raport cu un sistem sau altul de norme, daca am face abstractie de valoarea morala a responsabilitatii.

La modul ideal, responsabilitatea este un concept eminamente moral. Morala incepe acolo unde nicio sanctiune, nicio reprimare, nicio condamnare nu sunt posibile, unde nicio represiune nu este eficace, nicio condamnare nu este necesara; incepe unde decidem liberi, in cunostinta de cauza, adica cu responsabilitate fata de sine si de altii. Dar responsabililatea este si un concept juridic, al carui caz particular este raspunderea. Fara a identifica responsabilitatea cu sanctiunea, Paul Fauconnet^[13] considera ca acestea sunt doua fatete ale aceluiasi mecanism social de aparare si mentinere a solidaritatii sociale. Sanctiunea este o conditie vitala a existentei sociale, fata vizibila a responsabilitatii, iar interactiunea dintre act si sanctiune este realizata de norma.

Chiar daca morala si dreptul au perspective specifice asupra libertatii si responsabilitatii, nu le putem separa intre ele, si cu atat mai putin fata de deontologie, inteleasa ca disciplina ce are ca obiect normele comportamentului profesional in cadrul unei societati determinate.

Respectarea unui percept moral nu se motiveaza prin amenintarea constrangerilor, ci doar prin nelinistea propriei tale constiinte. Respectarea normelor de drept este vegheata si garantata de instantele judecatoresti. Atat codurile etice sau morale, cat si cele juridice, preexista individului, nu sunt produsele vointei sale. In schimb, codul deontologic este adoptat si asumat constient, individual, de fiecare membru al profesiei, ceea ce-i confera si calitatea de mijloc de autocontrol.

Credem ca aceasta idee de asumare este deosebit de importanta si ne readuce in sfera practicii concrete a profesiei de avocat. Constrangerile pe care le impune acel ansamblu de norme si principii acceptate de comunitatea avocatilor constituie o procedura de armonizare, de asigurare a corectitudinii activitatii si de legitimare a acesteia.

Normele deontologice pot fi privite ca o cusca care te tine captiv, dar care te si apara de atacurile din exterior. „Daca nevoia deontologica poseda un fundament de legitimitate, ea rezida in dificultatile crescande ale profesionistilor de a-si exercita profesia. Un cod deontologic aduce o certa siguranta psihologica, dar si o securitate juridica profesionistilor”^[14].

Practic, obligatiile codului deontologic descriu regulile de urmat, comportamentele ce trebuie evitate, astfel incat, in activitatea avocatului, sa fie disjuns esecul de eroare. Esecul este o aparitie totdeauna posibila intr-o activitate sau o situatie data, la fel cum eroarea este considerata a fi constitutiva cunoasterii. Deontologia, care tine de domeniul ratiunii practice, distinge eroarea de esec. Separand clar esecul de eroare, deontologia tinde sa furnizeze apriori argumente pentru o situatie care ar putea avea urmari juridice. „Un cod deontologic prescrie ceea ce trebuie facut sau evitat imperativ in anumite situatii precise. Daca obiectivul nu este atins sau situatia cunoaste o turnura nedorita, acest lucru nu va fi imputat profesionistului care a facut ceea ce trebuia sa faca, ci circumstantelor sau logicii insasi a evenimentelor”^[15].

In plus, nevoia de transparenta, tot mai insistent revendicata de societatea actuala, priveste si profesia de avocat. Barourile nu pot face economie de informatie cu privire la modul lor de functionare, cu privire la dispozitivele si procedurile disciplinare pe care le utilizeaza. Codul deontologic al avocatilor, ca si al celorlalte profesii juridice, indeplineste tocmai un asemenea rol, atat sub aspectul explicitarii competentelor, cat si al limitelor acestora si a sanctiunilor aplicate pentru nerespectarea raspunderilor.

Se vorbeste uneori despre „privilegiile” profesiei de avocat pentru a exprima, in fond, caracteristicile fara de care aceasta profesie nu poate exista: libertate, independenta, autonomie, protectie contra oricarei restrictii, presiuni, constrangeri sau intimidari in activitatea sa. Dar aceste „privilegii” sunt tot atatea responsabilitati pe care avocatul si le asuma.

Putem spune ca un cod al obligatiilor si responsabilitatilor profesionale este si „o arma anti-banuiala”, care atesta intr-o maniera vizibila, transparenta, competentele profesionistului, limitele acestora, dar si privilegiile sale.

O anecdota care circula in comunitatea juristilor vorbeste despre cum isi anunta un avocat clientul despre rezultatul procesului. In cazul unui succes, ii va spune „Domnule, am castigat!”, iar, daca rezultatul este defavorabil, ii va spune „Domnule, ai pierdut!”. Dincolo de hazul malitios, aceasta anecdota vorbeste despre responsabilitate si asumarea rezultatelor actiunii. Doar insotita de acestea, libertatea are sens. Libertatea nu este numai o experienta interioara a omului, ci se refera la capacitatea sa de a fi autor, cel ce propune si actioneaza.

Am argumentat in acest articol ca libertatea de opinie si schimbul de idei nu au sens in afara responsabilitatii. Aceasta libertate nu e nesfarsita, dar limitele sale n-o stirbesc, cum am putea fi tentati sa credem, ci asumarea lor il face pe avocat un om lucid si un profesionist al secolului XXI.

Libertatea de exprimare exista ca valoare doar prin raportare la limitari, care pot fi impuse din exterior, prin norme juridice/decizii judecatoresti, sau pot fi asumate din interior, prin aprecieri si alegeri morale. Constrangerile deontologice se situeaza la granita dintre acestea doua, fiind preexistente, prestabilite, dar insusite de avocat in mod liber si constient. Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare – inainte de a fi obiectul vreunei cenzuri – trebuie cu necesitate sa fie obiectul autocenzurii si autocontrolului. Numai astfel inteleasa, libertatea da expresie deplina demnitatii avocatului si exercitarii cu onoare a acestei profesii fascinante.

Desigur, libertatea poate fi definita si negativ, ca absenta a oricarei constrangeri sau obligatii. Numai ca libertatea rupta de responsabilitate, libertatea inteleasa ca „spun ce vreau” sau „fac ce-mi place”, ne scoate din zona socialului, a convietuirii umane, trimite la o intelegere deformanta a omului, de genul unei entitati suficienta siesi, lipsita de orice interactiuni. O astfel de reprezentare sterge orice deosebire dintre libertate si non-libertate. Starile opuse conduc la acelasi rezultat: libertatea moare, nu doar prin suprimare, ci si prin exces.

Av. dr. Brindusa Gorea (foto), Baroul Mures

__________________________________________________________________________

[1] Nikula contra Finlandei, nr. 31611/9621, martie 2002.

[2] Foglia contra Elvetiei, nr. 35865/04, decembrie 2007.

[3] Cauza Schmidt contra Austriei, nr. 513/05, 17 iulie 2008.

[4] Cornelia Popa impotriva Romaniei, nr. 17.437/03, publicata in Monitorul oficial al Romaniei, nr. 31/2012 din 6 ianuarie 2012.

[5] A se vedea Mamere impotriva Frantei, nr. 12.697/03. pct. 25. CEDO 2006-XIII.

[6] Cornelia Popa impotriva Romaniei, citata mai sus. Jurnalista a publicat un articol in care a caracterizat drept „stupefianta” decizia unui judecator, sugerand ca acesta a incalcat legea, si nu pentru prima oara.

[7] A se vedea, de pilda, Corneliu Vadim Tudor impotriva Romaniei, nr. 6928/04, 15 iunie 2006. Reclamantul a publicat un articol in saptamanalul „Romania Mare”, in care il acuza pe C.T.D. de a fi fost colaborat al Securitatii. Articolul se intitula „Opriti dricu’, dracu vrea sa-l ia pe Ticu”, iar senatorul acuzat era calificat ca „natarau, Gaga, isteric, apucat, bolnav primejdios, naparstoc, cu capul naclait in ulei de nuca, ce n-are nevoie de Senat, ci de Balamuc si de o camasa de forta”.

[8] Bladet Tromso si Stensaas impotriva Norvegiei (GC), nr. 21.980/03, pct. 65. CEDO 1999-111.

[9] Pentru o analiza mai detaliata a conceptelor de libertate si responsabilitate, a se vedea Elena Puha, Brindusa Gorea (2010), „Concepte deontologice fundamentale”, capitol publicat in lucrarea coordonata de academician Alexandru Surdu si Sergiu Balan – „Studii de teoria categoriilor”, vol. 2, Bucuresti: Editura Academiei Romane (pp. 237-267).

[10] Zigmunt Bauman, Etica postmoderna, Editura Amarcord, Timisoara, 2000, p. 11.

[11] Jacques Henriot noteaza ca aparitia termenului coincide cu interesul manifestat de juristi fata de regula de indemnizatie pentru prejudiciul suferit. A se vedea: Jacques Henriot, Notes sur la date et la sens de l’apparition du mot „responsabilite, „Archives de philosophie du droit”, t. XXII, 1977, p. 59-62, apud Eirick Prairat, De la deontologie enseignante, PUF, Paris, 2005, p. 61.

[12] Paul Ricoeur, Le Juste, Paris, ed. Esprit, 1995, p. 42.

[13] Paul Fauconnet, La responsabilite, Felix Alcan, Paris, 1928, p. 226.

[14] Jean Pierre Obin, Pour les professionnels de l’Education nationale: morale, ethique ou deontologie, in G. Vincent (dir.),responsabilites professionnelles et deontologie, Harmattan, 2001, p. 12.

[15] Eirick Prairat, De la deontologie enseignante, PUF, Paris, 2005, p. 82.

sursa foto: zi-de-zi.ro