La poarta de cimitir. Canon vs. Cazon

Viorica si-a pierdut unicul copil, un adolescent briliant si, pana-n noiembrie trecut, plin de viata.

Cand, la slujba de inmormantare, am imbratisat-o in semn de solidaritate, de imens regret si de condoleante, am citit in privirea ei ca niciun milion de cuvinte de solidaritate, de imens regret si de condoleante n-o pot consola si ca nici n-ar putea vreodata sa o consoleze.

Si ca unica dorinta a mamei ramasa orfana de viata era sa se cuibareasca in sicriu ca sa-si mangaie etern fiul plecat orfan de mama. Sa-i citeasca povesti, sa-i zica despre mersul lumii, sa-l asiste cum doarme si sa-l inveleasca. Iar daca cumva dorinta asta a ei nu se poate implini - si nu se poate implini - macar acces la locul de veci, in-veacul-vecilor-amin, sa aiba.


In sambata trecuta, Sambata Invierii lui Lazar si a cinstirii mortilor, n-a avut. N-au lasat-o „fortele de ordine”, ca si cum „fortele de ordine”, ordine-cu-forta-si-cu-semnul-exclamarii-pe-nonsensul-titulaturii, reprezinta niste stihii care stapanesc, cu adevarat, Sambata Mortilor. Ca si cum Sambata Mortilor e ocazia „fortelor” de-a face ordine intre viata si moarte, vineri-viata, sambata-moarte, duminica-viata, luni-mai vedem. Cand, de fapt, Sambata Mortilor e a lor, a mortilor inviati si a lui Lazar inviatul din morti, si nicidecum a stihiilor.

Dar nu, Viorica n-a fost lasata sa intre in cimitir. Cu complicitatea crestineasca a cuiva din „fortele de ordine”, i s-a permis doar sa se apropie de un paznic si sa-i dea de pomana in numele lui Andrei, ca prin pomana asta sa aiba acces la sambata lui, poate-poate pomana asta sa-i permita sa se cuibareasca, metaforic, in sicriu.

Si nu va fi lasata, probabil, sa intre in cimitir nici in Noaptea Invierii lui Hristos, cum nici mie nu mi se va permite sa aprind o lumanare la mormantul tatei, parintele meu pentru care ingenuncherea la mormantul mamei lui in noaptea asta sfanta era o sfanta iluminare.

Asta pentru ca, ni se spune, nu ne permit regulile de drept ale starii de potop. Normele juridice laice care fluiera-n biserica si pe care taman eu, ca jurist, am primul obligatia sa le talmacesc, sa le pricep si sa le respect.

Pana sa le interpretez insa, pana sa-mi dau cu parerea asupra constitutionalitatii ori legalitatii lor, dupa caz (au facut-o deja specialisti mai specialisti decat mine), primele care-mi vin in minte sunt niste nedumeriri care pleaca, toate, de la inconturnabile premise. Asadar...

Daca tot intelegem diferentele dihotomice dintre profan si sacru, dintre teluric si ceresc, dintre material si spiritual, dintre ratiune si simtire,

Daca tot acceptam ca lumanarea aprinsa pentru ai nostri morti langa mormantul lor nu-i o forma de protest pentru lipsa de electrificare a cimitirului, ci o simbolica iluminare a sufletelor ridicate la Cer,

Daca tot consimtim ca Impartasania nu este infulecarea unui dumicat si nici secarea dintr-o sorbire a unui vin de Bordeaux dintr-o „lingurita”, ci o Sfanta Taina, randuiala simbolica a sfintei reuniri cu Iisus Mantuitorul,

Daca tot suntem de acord ca slujba de Inviere nu inseamna o adunare publica a unor sindicalisti, claustrofobi sau alcoolici anonimi, ci cea mai mare sarbatoare a Ortodoxiei, ritualul simbolic al Miracolului Invierii si-al comuniunii fericite intre oameni si Dumnezeu si ca „Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18:20)”,
 
Daca tot avem credinta ca menirea Bisericii lui Hristos este sa ne asigure nu igiena trupului, „masti” si „echipamente de protectie”, ci ingrijirea sufletului intru inaltarea lui la Cer,

Daca tot avem in noi convingerea ca invatatura lui Iisus Mantuitorul este nu despre egoism, teama si deznadejde, ci despre iubire, curaj si speranta,

Daca tot suntem chinuiti de incertitudini si dileme, manipulari si „stiri false”, de o paralizanta si planetara frica de boala si o eshatologica frica de moarte, dar proclamam ritos ca Iisus este Calea, Adevarul si Viata,

Si, in fine, daca tot admitem ca trebuie sa dam Cezarului ce-i al Cezarului si sa dam lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu,

Atunci, daca toate premisele astea-s adevarate ori corecte, ori macar parte a „ideologiei” „oficiale” si „nationale”, stau si ma tot gandesc, ca un simplu jurist profan si, din pacate (pacatele mele!), ca ortodox nevrednic, nescolit intr-ale teologiei sau ale dreptului canonic, la o multime de intrebari. Cu speranta ca oameni intelepti si mai inspirati ca mine nu-mi vor lasa intrebarile fara de raspuns. Asadar...

Cum se face ca azi, azi, in Saptamana Mare si maine, in Saptamana Luminata, legea Cezarului - al carui slujitor sunt prin profesie - isi aroga competente in Casa lui Dumnezeu si pune, suspensiv, lacat pe sufletele mortilor?

Nu cumva dreptul la libertate religioasa garantat de Constitutia profana se traduce prin aceea ca, odata intrat in biserica definita drept corp mistic al lui Hristos, dreptul aplicabil credinciosului este dreptul canonic si nu cel secular, responsabil doar de lucrurile lumesti si perisabile?

Cum ar putea o lege pamanteasca sa reglementeze mistere, taine, miracole, minuni care tin de Imparatia Cerurilor? Cum isi poate ea aroga aplicabilitatea asupra „jurisdictiei” sufletului meu ori al tatalui meu? Cum poate fi ea aplicabila „spetei” cand normele ei ma apara de riscurile de imbolnavire, in timp ce ritul canonic se preocupa de viata mea vesnica?

Cum s-accept eu, ortodoxul anonim, sa primesc pastile, conform normelor laice, „in locuri special amenajate”, „pentru consolarea credinciosilor”, cata vreme pastile nu-s pentru „consolare” ci, dimpotriva, pentru credinta, pentru speranta si pentru Inviere, iar credinta, speranta si Invierea nu se celebreaza in „locuri special amenajate”, ci in locul numit Casa Domnului?

As putea continua, dar ma opresc aici, macar dintr-o minima smerenie de ortodox absenteist. In orice caz, simtul meu juridic imi spune ca ne-am trezit, dintr-o data, in aceasta coma planetara indusa, taman la granita dintre cele mai sfinte saptamani ale Ortodoxiei, intr-un major conflict de competente pe care, in jargonul de serviciu, il numim litispendenta: doua foruri isi revendica o competenta asupra aceluiasi subiect, legea militara care vrea sa-si tina cetatenii in cazarma de frica bolii vs. dogma bisericii care se ingrijeste de viata vesnica a credinciosilor.

Drept cazonic vs. drept canonic. Pe moment, el a fost rezolvat printr-un compromis. Care, dupa umila mea parere, nu e posibil. Si-o zic nu doar eu, o zice si poporul prin zicerile lui, care nu prea conciliaza slanina din pod cu sufletu-n rai.
Nu stiu, realmente, cum o scoatem la capat...

Si-n plus, nu stiu cum s-o „consolez” pe Viorica. Ei ce-o sa-i spun? Spre deosebire de tata, care ma asteapta la cimitir in spirit, Andrei al ei o asteapta la cimitir in prezenta, ca ea sa-i citeasca povesti, sa-i zica despre mersul lumii, sa-l mangaie si sa-l inveleasca. Cu tata, eu pot comunica, „la limita”, „de la distanta” pentru ca tata s-a dus, cumva, in ordinea firii, el inaintea mea. Ei insa ce-i zic? Cum o s-o apar si o s-o reprezint in fata instantei careia ea-i cere dreptul de vizita de Inviere?

N-am decat sa ridic o exceptie de competenta ontologica si sa pledez in fata instantei mundane ca normele de drept laic sunt mult prea strambe, foarte stramte, excesiv de corupte, dramatic de goale, infinit de inexpresive si vadit incapabile sa cuprinda-n scrierea si-n sensul lor legatura de neexprimat, de nescris si de necuprins dintre Viorica si Andrei.
Paste fericit!