ICCJ, DECIZIE PE LEGEA PRIVIND PROCEDURILE DE PREVENIRE A INSOLVENTEI: “Este admisibila”

Prin Decizia 19/2020, Inalta Curte de Casatie si Justitie a luat in discutie sesizarea Curtii de Apel Oradea - Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, care a dispus, la solicitarea apelantei, prin Incheierea din 22 octombrie 2019, pronuntata in Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in baza dispozitiilor art. 519 din Codul de procedura civila, in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile cu privire la urmatoarele chestiuni de drept:

    "Daca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 90 alin. (1) si (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare, este admisibila invocarea compensatiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor inscris la masa credala si ale debitorului aflat in insolventa, de catre un alt creditor inscris la masa credala, care nu este parte la raportul juridic?

    Daca prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil sunt compatibile sau nu cu procedura insolventei?".

Judecatori:

Marian Buda - presedintele Sectiei a II-a civile - presedintele completului
Iulia Petronela Nitu - judecator la Sectia a II-a civila
Veronica Magdalena Danaila - judecator la Sectia a II-a civila
Rodica Dorin - judecator la Sectia a II-a civila
Valentina Vrabie - judecator la Sectia a II-a civila
Maria Speranta Cornea - judecator la Sectia a II-a civila
Iulia Manuela Cirnu - judecator la Sectia a II-a civila
Mirela Politeanu - judecator la Sectia a II-a civila
Ruxandra Monica Duta - judecator la Sectia a II-a civila

Minuta Inaltei Curti:

"Admite sesizarea formulata de Curtea de Apel Oradea - Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, in Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile.
    In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 90 alin. (1) si (2) si art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cu modificarile si completarile ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) si (3) din Codul civil, stabileste ca:

    Renuntarea la compensatie este compatibila cu procedura insolventei, cu exceptia situatiei in care creanta ce face obiectul compensatiei apartine creditorului indreptatit sa solicite deschiderea procedurii.

    Este admisibila invocarea compensatiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor inscris la masa credala si debitorul aflat in insolventa, de catre un alt creditor indreptatit sa participe la procedura, daca acesta din urma poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijenta debitorului insolvent si a practicianului in insolventa in exercitarea acestui drept.

    Obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedura civila".

Extras din decizia Inaltei Curti:

"In Legea nr. 85/2014, institutia compensatiei legale este introdusa prin prevederile art. 90, potrivit carora:

    '(1) Deschiderea procedurii de insolventa nu afecteaza dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creantei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci cand conditiile prevazute de lege in materie de compensare legala sunt indeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatata si de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.

    (2) Prevederile alin. (1) se aplica in mod corespunzator si creantelor reciproce nascute dupa data deschiderii procedurii insolventei'.

 Determinarea continutului si, prin urmare, a intelesului exact al acestei norme juridice va trebui sa inceapa prin analiza gramaticala a dispozitiei legale. Asadar, legiuitorul foloseste termenul de 'drept' al creditorului de a invoca compensatia, si nu termenul de 'obligatie', iar in ceea ce il priveste pe lichidatorul judiciar, verbul utilizat este acela de 'poate' si nu 'este obligat'. In consecinta, si in procedura insolventei, ca si in dreptul comun, regula compensatiei de drept este reglementata prin termeni dispozitivi, iar nu imperativi. De asemenea, textul de lege face trimitere explicita la dreptul comun, neexistand niciun indiciu ca legiuitorul ar fi intentionat sa deroge de la prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil. Prin urmare, opinia exprimata in doctrina si imbratisata de majoritatea jurisprudentei, potrivit careia renuntarea la compensatie este compatibila cu procedura insolventei, este cea corecta (a se vedea in acest sens S. Golub, N. Gh. Puscariu, "Cateva consideratii cu privire la compensatia legala in procedura insolventei", in Revista Phoenix, nr. 56-57/2016).

Asa cum s-a aratat in articolul mentionat, este facila identificarea persoanelor interesate sa renunte la compensatie in procedura insolventei: debitorul care isi va maximiza activul, practicianul in insolventa (pentru plata onorariului), ceilalti creditori, care isi vor mari gajul general.
Totodata, la o analiza atenta, nu subzista argumentele acelor autori care au apreciat ca renuntarea la compensatie are efecte profund nocive si inechitabile si ca aceasta este, prin urmare, incompatibila cu procedura insolventei (a se vedea in acest sens A. Dimitriu, in Codul insolventei, Note, corelatii, explicatii, coordonator Gh. Piperea, Editura C.H. Beck, 2017).

In lucrarea citata s-a aratat ca scopul procedurii insolventei este acela de acoperire a pasivului debitorului. Or, se intreaba autorul, ce metoda mai buna poate fi gasita, fata de cea prin care o creanta nu este, de plano, inscrisa in tabel ca urmare a stingerii sale prin compensatie? Apreciem ca raspunsul la aceasta intrebare retorica este acela ca scopul procedurii, de acoperire a pasivului, este mai bine reprezentat chiar de inscrierea creantei la masa credala, urmata de recuperarea creantei detinute de debitor impotriva creditorului ce a renuntat la beneficiul compensatiei, pe calea dreptului comun. Prin cresterea masei de valori viitoare ale debitorului in procedura insolventei cresc sansele de satisfacere a creantelor celorlalti creditori indreptatiti sa participe la procedura insolventei.

 S-a mai sustinut ca, desi maximizarea gradului de recuperare a creantelor reprezinta un principiu al procedurii insolventei, instituit de art. 4 pct. 1 din Legea nr. 85/2014, institutia compensatiei nu se poate aplica in mod inechitabil si chiar vatamator pentru creditor. Altfel spus, creditorul va fi intotdeauna interesat sa invoce compensarea, in caz contrar el urmand a fi supus unei situatii profund inechitabile in care ar trebui sa faca plata datorata debitorului aflat in insolventa, in timp ce creanta sa contra acestuia ar urma sa se inscrie la masa credala, cu toate consecintele ce decurg din aceasta. Acelasi autor a aratat ca nu poate fi imaginata nicio ipoteza in care renuntarea la compensatie venita din partea debitorului aflat in insolventa sa nu reprezinte o incercare de a frauda interesele creditorului.

Este de necontestat ca posibilitatea de a invoca compensarea creantelor reciproce nascute anterior deschiderii procedurii [alin. (1) al art. 90 din Legea nr. 85/2014], precum si a creantelor reciproce nascute dupa data deschiderii procedurii [alin. (2) al aceluiasi text de lege] este un drept recunoscut de lege, in principal, in favoarea creditorului debitor care nu se afla in procedura insolventei. Legiuitorul a intervenit, practic, pentru a pune capat acelor opinii doctrinare mai vechi, care apreciau ca institutia compensatiei legale, in sine, este in neconcordanta cu specificul procedurii insolventei, intrucat ar favoriza creditorii care au si calitatea de datornici ai debitorului, in prejudiciul celor care sunt numai creditori, unii chiar prioritari (a se vedea opiniile exprimate, de-a lungul timpului, de prof. I. Turcu).

Insa, asa cum rezulta din prevederile art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014 si din ansamblul dispozitiilor acestei legi, procedura insolventei este o procedura colectiva, care ii priveste pe toti creditorii indreptatiti sa participe la procedura ca pe o colectivitate organizata, cu interese comune fata de debitor, cu o multitudine de drepturi colective, subordonate, intr-adevar, scopului final al procedurii, de acoperire a creantelor contra debitorului. Intrucat procedura insolventei nu este interesata, in principal, de drepturile individuale ale unui anumit creditor, nu se poate considera ca institutia renuntarii la compensatie ar fi incompatibila cu procedura insolventei, pe motivul ca i-ar fi fraudate interesele acelui creditor, de vreme ce el insusi, inscriindu-se la masa credala, desi putea sa invoce compensatia, intelege sa isi supuna propria creanta caracterului "sacrificial" al procedurii.

Este adevarat ca toate creantele inscrise la masa credala in procedura insolventei, atat cele chirografare, cat si cele privilegiate, sunt afectate, in sensul ca urmaririle silite nu se mai pot face individual, ci doar in cadrul acestei proceduri, valoarea creantelor care nu beneficiaza de garantii reale este inghetata la nivelul celei de la data deschiderii procedurii, acoperirea creantelor se efectueaza in modalitatile prevazute de Legea nr. 85/2014, respectiv prin intermediul programului de plati din planul de reorganizare sau conform planului de distributie in cadrul procedurii falimentului, ceea ce conduce nu numai la amanari la plata, ci si la reduceri sau chiar la stergeri totale ale datoriilor.

In acest context se pune in mod firesc intrebarea care ar putea fi motivele pentru care un creditor, desi indreptatit sa invoce compensarea, ar accepta sa faca plata datorata debitorului aflat in insolventa, in vreme ce creanta sa ar capata potentialele dezavantaje descrise anterior. Raspunsul la aceasta intrebare se regaseste in cumulul de drepturi individuale si colective pe care le dobandeste un creditor indreptatit sa participe la procedura, in sensul art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, drepturi care nu se limiteaza la acoperirea creantei sale. Astfel, un creditor indreptatit sa participe la procedura poate contesta mentiunile din tabelul creantelor nu numai in ceea ce priveste respingerea, in tot sau in parte, a propriei creante, ci si cu privire la decizia administratorului/lichidatorului judiciar de inscriere in tabel a altor creditori, are dreptul de a participa la organele colective ale creditorilor, dreptul de informare si control asupra activitatii debitorului si a administratorului judiciar etc.

Creditorii ce detin creante mai mari in raport cu ceilalti creditori pot, individual, sa desemneze un administrator sau un lichidator judiciar sa formuleze o actiune in anulare sau in raspundere (daca detin minimum 50% din creante) sau sa propuna un plan de reorganizare (daca detin minimum 20% din creante).

Asadar, un creditor poate renunta la compensatie, intrucat, dupa o analiza comparativa a dezavantajelor decurgand din sacrificarea realizarii propriei creante si a avantajelor participarii la procedura insolventei debitorului sau, constand in controlul de oportunitate al procedurii si al afacerii debitorului, in accesul la informatii relevante relative la debitor si la ceea ce se intampla in cadrul procedurii, in accesul la actiuni specifice acestei proceduri si, in esenta, in controlul comun al insolventei, ce apartine creditorilor, acorda prevalenta celor din urma. In concluzie, institutia renuntarii la compensatie, reglementata de art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, nu este incompatibila cu procedura insolventei, deoarece art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu numai ca nu deroga de la dreptul comun in materie, ci face trimitere explicita la acesta.

Desi prezenta sesizare nu se refera la interpretarea dispozitiilor art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, trebuie mentionat ca acestea cuprind singura exceptie de la regula caracterului supletiv al compensatiei legale. Conform acestui text de lege: 'creditor indreptatit sa solicite deschiderea procedurii insolventei este creditorul a carui creanta asupra patrimoniului debitorului este certa, lichida si exigibila de mai mult de 60 de zile. Prin creanta certa, in sensul prezentei legi, se intelege acea creanta a carei existenta rezulta din insusi actul de creanta sau/si din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dansul. Creditorii vor putea solicita deschiderea procedurii insolventei doar in cazul in care, dupa compensarea datoriilor reciproce, de orice natura, suma datorata acestora va depasi suma prevazuta la pct. 72'.

Prin urmare, daca intre creditor si debitor exista creante reciproce care se pot compensa (legal sau judiciar), calitatea de creditor indreptatit sa ceara deschiderea procedurii va subzista doar daca soldul pozitiv pentru creditor va depasi valoarea-prag prevazuta de legea insolventei. In aceste conditii, institutia compensatiei nu mai are caracter facultativ pentru partile raporturilor juridice obligationale, ci obligatoriu. O atare derogare de la dreptul comun in cazul cererii de deschidere a procedurii este justificata de caracterul aparte, mixt al unei astfel de cereri, diferit de cel al unei cereri de judecata de drept comun, deoarece imbina interesele concursuale ale creditorilor cu cele personale ale creditorului reclamant. Asa cum rezulta din prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2014, causa proxima a cererii de deschidere a procedurii insolventei este satisfacerea unui interes general (al tuturor creditorilor) de a supune debitorul controlului creditorilor si al judecatorului-sindic, in scopul acoperirii pasivului.

In ceea ce il priveste insa pe creditorul titular al cererii, causa remota poate fi reprezentata fie de intentia de a-si acoperi creanta, fie de intentia de a prelua intreprinderea debitorului prin procedura insolventei, prin cumpararea mijloacelor de productie sau preluarea controlului societatii prin majorarea capitalului social al acesteia in urma conversiei creantei in actiuni ori prin mecanismul prevazut de art. 133 alin. (6) din Legea nr. 85/2014. Nu in ultimul rand, o cerere de deschidere a procedurii poate fi folosita ca instrument de presiune contra debitorului, prin prejudiciile materiale si de imagine cauzate acestuia.

Asadar, dand prevalenta satisfacerii unor interese generale in ceea ce priveste scopul cererii de deschidere a procedurii insolventei si pentru preintampinarea unor demersuri judiciare care ar putea sa imbrace forma unui abuz de drept, legiuitorul a statuat ca renuntarea la compensatie este incompatibila cu procedura insolventei doar in cazul creditorului indreptatit sa solicite deschiderea procedurii, nu si in cazul celorlalti creditori indreptatiti sa participe la aceasta procedura judiciara, colectiva si concursuala.

In ceea ce priveste titularii dreptului de a invoca compensatia, respectiv pentru a raspunde la cea de a doua chestiune de drept ce face obiectul sesizarii, se impun mai multe precizari. In primul rand, textul art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie dreptul creditorului de a invoca acest mod de stingere a obligatiei, intrucat acesta este in primul rand interesat sa opuna compensatia de drept unui debitor aflat, de cele mai multe ori, nu numai in stare de insolventa, ci si de insolvabilitate. Ca atare, nu ar fi in avantajul sau sa intre in concurs cu ceilalti creditori ai lui accipiens.
Aceasta nu inseamna insa ca debitorul creditor aflat in procedura insolventei, parte a raporturilor juridice obligationale, prin administratorul special, nu poate invoca compensatia legala, deoarece, astfel, tinde la inlaturarea, in tot sau in parte, a creantelor declarate asupra sa. Articolul precitat nu isi propune, asadar, sa limiteze titularii dreptului de a opune compensatia legala, ci sa puna capat acelor opinii doctrinare care au sustinut, asa cum s-a aratat anterior, ca institutia compensatiei legale, in sine, ar fi incompatibila cu procedura insolventei.

 Opinia potrivit careia creditorii debitori reciproci pot sa renunte expres sau tacit la beneficiul compensatiei, intrucat regula compensatiei legale este supletiva si, prin urmare, un tert fata de raportul juridic nu poate opune acest mod de stingere a obligatiei ignora insa un aspect deosebit de important. Legiuitorul a instituit, in cadrul procedurii insolventei, dreptul administratorului sau, dupa caz, al lichidatorului judiciar de a constata compensatia legala, in cadrul activitatii de verificare a creantelor solicitate a fi inscrise la masa credala, prin declaratiile de creanta [art. 58 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014]. Or, prin verificarea fiecarei cereri si a documentelor depuse in dovedirea acesteia, prin cercetarea amanuntita pentru a stabili legitimitatea, valoarea exacta si prioritatea fiecarei creante, inclusiv verificarea aspectelor ce tin de stingerea partiala sau totala a creantei, prin compensatie legala, practicianul in insolventa nu se manifesta ca un reprezentant al debitorului, parte in raportul juridic supus analizei, ci ca un veritabil organ al procedurii (art. 40 din Legea nr. 85/2014). In consecinta, se impune constatarea ca legea speciala nu limiteaza titularii dreptului de a invoca compensatia legala numai la partile raportului juridic.

O singura observatie, cu privire la dreptul administratorului/lichidatorului judiciar de a constata stingerea partiala sau totala a creantelor prin compensatie legala, se impune a mai fi facuta. Astfel, in doctrina s-a exprimat opinia ca invocarea compensatiei, pentru practicianul in insolventa, reprezinta o obligatie, si nu o simpla facultate (a se vedea in acest sens nota N. Tandareanu la comentariul M. Buda privind o hotarare judecatoreasca rezumata in Revista Romana de Jurisprudenta, nr. 3/2017, pagina 70). Aceasta opinie nu are insa suport in textul art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care foloseste sintagma "poate fi constatata", si nu expresia "este obligatoriu a fi constatata" sau alta echivalenta, si este infirmata de caracterul supletiv al regulii compensatiei, pe deplin aplicabil si in procedura insolventei, pentru considerentele expuse anterior, asupra carora nu vom reveni.

Pentru a stabili daca, pe langa partile raportului juridic si administratorul/lichidatorul judiciar, pot invoca compensatia legala si creditorii indreptatiti sa participe la procedura insolventei, altii decat cei ale caror creante se sting in aceasta modalitate, se impune evidentierea unor aspecte prealabile.
 Este de netagaduit faptul ca, in procedura insolventei, creditorii pot contesta atat solutia administratorului/lichidatorului judiciar de respingere, in tot sau in parte, a creantei lor, cat si decizia acestuia de inscriere in tabel a creantelor altor creditori, pe calea contestatiei la tabelul preliminar (art. 111 din Legea nr. 85/2014), pe calea contestatiei la tabelul suplimentar [art. 146 alin. (4) din aceeasi lege] sau pe calea contestatiei la tabelul definitiv, prevazuta de art. 113 din acelasi act normativ. Creanta poate fi contestata atat in privinta existentei ei, cat si in privinta cuantumului acesteia, al caracterului sau naturii ei sau a cauzelor de preferinta de care ar fi sau nu insotita. Legea confera, asadar, calitate procesuala activa oricarei persoane interesate, iar creditorii contestatori sunt prezumati a justifica un interes in contestarea creantelor altor creditori concurenti, pentru a-si conserva un drept propriu sau pentru a preveni o pierdere prin inscrierea gresita a unei creante.

Prin urmare, daca, pe calea contestatiei, este admisibila invocarea compensatiei legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor inscris la masa credala si debitorul aflat in insolventa este o chestiune care presupune a se stabili daca creditorul contestator justifica un interes in promovarea acestei contestatii, drept conditie de exercitiu al oricarei actiuni civile.
Fara a reveni asupra considerentelor anterioare, se impune a reaminti ca este interesat sa invoce compensatia, in primul rand, creditorul debitor reciproc impotriva caruia nu s-a deschis procedura, intrucat, in caz contrar, el ar fi obligat sa faca plata debitorului aflat in insolventa, in timp ce creanta sa contra acestuia ar urma sa se inscrie la masa credala, cu consecinte vatamatoare, asa cum s-a aratat anterior, in extenso.

 Prin urmare, ceilalti creditori nu ar justifica, in principiu, interesul de a contesta renuntarea la beneficiul compensatiei legale de catre un alt creditor, de vreme ce, ca urmare a acestei manifestari de vointa a partilor raportului juridic, s-ar mari gajul general al acestora, in sensul de masa de bunuri concursuala destinata realizarii creantelor lor contra debitorului insolvent. Pe de alta parte, pot fi imaginate situatii concrete in care renuntarea la compensatie a partilor raportului juridic are consecinte vatamatoare pentru creditorii concurenti in cadrul procedurii insolventei. Aceasta este situatia, spre exemplu, a creditorului care, prin formularea unei cereri de admitere a creantei in procedura insolventei debitorului sau, desi putea sa opuna compensarea creantelor reciproce, a renuntat tacit la aceasta modalitate de stingere a obligatiilor, desi acest creditor face obiectul, la randul sau, al unei alte proceduri de insolventa.

Altfel spus, creditorul care a renuntat tacit la beneficiul compensatiei nu face altceva decat sa mareasca artificial masa pasiva, prin inscrierea sa in tabelul creantelor, cu efecte asupra deciziilor luate in cadrul procedurii, in vreme ce datoria sa fata de debitorul insolvent are sanse minime sau nule de acoperire in cadrul unei alte proceduri de insolventa. De altfel, aceasta pare a fi situatia in litigiul in care s-a formulat prezenta sesizare. Concret, desi titularul sesizarii nu expliciteaza daca este vorba de o insolventa a unui grup de societati, mai multe entitati ale aceluiasi grup, intrate succesiv in procedura insolventei si avand desemnat acelasi administrator judiciar, fara a-si regulariza creantele si compensarile reciproce, anterior deschiderii procedurilor, tind sa isi controleze reciproc deciziile luate in cadrul procedurii fiecarui membru al grupului, invocand fiecare in parte calitatea de creditor al celuilalt, ca efect al renuntarii la compensatie.

In mod asemanator, renuntarea la compensatie a partilor raportului juridic, creditorii debitori reciproci, poate avea consecinte pagubitoare pentru ceilalti creditori indreptatiti sa participe la procedura insolventei, in cazul in care debitorul insolvent nu ar mai putea sa isi realizeze creanta pe calea dreptului comun, intrucat i s-ar putea opune stingerea dreptului la actiune prin prescriptie.

Or, in toate aceste situatii in care creditorii concurenti justifica un interes serios si legitim in invocarea compensatiei legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor inscris la masa credala si debitorul aflat in insolventa, nu exista niciun impediment legal sa exercite acest drept, pe calea contestatiei la creanta. Practic, dreptul unui creditor de a contesta creanta altui creditor, in speta, sub aspectul existentei sau al cuantumului acesteia, ca urmare a stingerii sale totale sau partiale, prin compensatie sau prin oricare alt mod de stingere a obligatiilor, nu reprezinta decat o aplicare, in cadrul acestei proceduri speciale, a mijlocului juridic pus la dispozitia creditorilor in vederea conservarii activului patrimonial al debitorului lor, constand in actiunea oblica.

Asadar, testul admisibilitatii unei atare contestatii la creanta trebuie sa se raporteze, tinand cont si de specificul procedurii insolventei, la domeniul de aplicare si conditiile actiunii oblice, ca mijloc juridic prin care creditorul exercita drepturile si actiunile debitorului, atunci cand acesta refuza sau neglijeaza sa le exercite in prejudiciul creditorului contestator (a se vedea in acest sens art. 1.560 si 1.561 din Codul civil).
Urmeaza a se constata ca dreptul de a invoca stingerea creantelor reciproce, pana la concurenta celei mai mici, nu este strans legat de persoana debitorului aflat in insolventa, astfel ca reprezinta un drept patrimonial ce poate fi exercitat pe calea actiunii oblice. Creditorul contestator detine o creanta verificata in conditiile acestei proceduri speciale si urmeaza a se analiza si indeplinirea conditiei ca atat debitorul insolvent sa refuze sau sa neglijeze sa exercite dreptul sau de a invoca compensatia, cat si practicianul in insolventa.

Cat priveste conditia ca inactivitatea debitorului sau a practicianului in insolventa sa il prejudicieze pe creditorul contestator, aceasta trebuie verificata in concret, in fiecare caz in parte. Altfel spus, nu intotdeauna renuntarea la compensatie a partilor raportului juridic este de natura sa determine sau sa accentueze starea de insolvabilitate a debitorului aflat in procedura insolventei, astfel ca creditorul contestator trebuie sa faca dovada interesului serios si legitim in promovarea contestatiei. Prin urmare, creditorul contestator trebuie sa dovedeasca ca se agraveaza pericolul de a nu isi realiza creanta in cadrul procedurii insolventei, prin neexercitarea dreptului de a invoca stingerea obligatiilor reciproce de catre debitorul insolvent sau de catre organul procedurii, administratorul sau, dupa caz, lichidatorul judiciar.

Fata de cele mai sus retinute si de succesiunea logica in care cele doua chestiuni de drept ar trebui sa fie rezolvate, se va admite sesizarea formulata si, in interpretarea si aplicarea prevederilor art. 90 alin. (1) si (2), precum si a dispozitiilor art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) si (3) din Codul civil, urmeaza a se stabili ca renuntarea la compensatie este compatibila cu procedura insolventei, cu exceptia situatiei in care creanta ce face obiectul compensatiei apartine creditorului indreptatit sa solicite deschiderea procedurii.

Cu privire la cea de a doua chestiune de drept, se va stabili ca este admisibila invocarea compensatiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor inscris la masa credala si debitorul aflat in insolventa, de catre un alt creditor indreptatit sa participe la procedura, daca acesta din urma poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijenta debitorului insolvent si a practicianului in insolventa in exercitarea acestui drept".

>>Decizia Inaltei Curti