DREPTUL UE. Asigurari de sanatate persoane fizice ce desfasoara activitati independente (inclusiv profesii liberale) in perioada 2007-2012. Neconformitate a Protocolului ANAF-CNAS cu dispozitiile Directivei 95/46/CE constatata prin Hotararea CJUE C-201/14 din 01.10.2015. Cauze pendinte si cauze deja solutionate (Av. Manuela Gornoviceanu, Baroul Dolj)

La data de 1 octombrie 2014, CJUE s-a pronuntat in cauza Smaranda Bara si altii (C-201/14), cauza in care fusese sesizata de Curtea de Apel Cluj.

>>Hotararea CJUE C-201/14

Trimiterea preliminara a vizat patru intrebari, Curtea declarand-o admisibila doar pe ultima, prin intermediul careia instanta de trimitere solicita, in principiu, sa se stabileasca daca dispozitiile de drept comunitar cuprinse in articolele 10, 11 si 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date se opun unor masuri nationale care permit autoritatilor administratiei publice dintr-un stat membru sa transmita date personale altor autoritati ale administratiei publice, fara ca persoanele vizate sa fie informate despre transmiterea datelor si prelucrarea lor.

Prin Hotararea Curtii (Camera a treia) s-a declarat ca:

„Articolele 10, 11 si 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date trebuie interpretate in sensul ca se opun unor masuri nationale precum cele in discutie in litigiul principal, care permit unei autoritati a administratiei publice a unui stat membru sa transmita date personale unei alte autoritati a administratiei publice si prelucrarea lor ulterioara, fara ca persoanele vizate sa fi fost informate despre aceasta transmitere sau despre aceasta prelucrare”.

Este de precizat ca, desi Guvernul Romaniei a sustinut inexistenta unei legaturi intre prejudiciul invocat de reclamanti in litigiul principal si anularea actelor administrative atacate in cadrul procedurii principale - acte ce vizau impunerea la plata a contributiilor de asigurari de sanatate calculate in baza datelor obtinute ca urmare a Protocolului din 2007 -, Curtea a declarat admisibila intrebarea cu care a fost sesizata, cu urmatoarea argumentatie:

„26. Trebuie amintit in aceasta privinta ca, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii, intrebarile referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanta nationala in cadrul normativ si factual pe care il defineste sub raspunderea sa si a carui exactitate Curtea nu are competenta sa o verifice beneficiaza de o prezumtie de pertinenta. Curtea poate refuza sa se pronunte asupra unei cereri de decizie preliminara formulate de o instanta nationala numai daca este evident ca interpretarea solicitata a dreptului Uniunii nu are nicio legatura cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci cand problema este de natura ipotetica ori cand Curtea nu dispune de elementele de fapt si de drept necesare pentru a raspunde in mod util la intrebarile care ii sunt adresate (Hotararea Fish Legal si Shirley, C-279/12, EU:C:2013:853, punctul 30 si jurisprudenta citata).

27. Cauza principala, trebuie aratat, priveste legalitatea prelucrarii datelor fiscale colectate de ANAF. Instanta de trimitere ridica problema interpretarii dispozitiilor Directivei 95/46, in cadrul controlului legalitatii transferului acestor date la CNAS si al prelucrarii lor ulterioare. A patra intrebare preliminara este, asadar, pertinenta si suficient de precisa pentru a permite Curtii sa raspunda in mod util. Prin urmare, cererea de decizie preliminara trebuie considerata admisibila in ceea ce priveste a patra intrebare”.

Concluzia ce se desprinde in mod logic din consideratiile Curtii este aceea ca legalitatea prelucrarii de catre CNAS a datelor fiscale colectate si transmise de ANAF prezinta relevanta pentru verificarea legalitatii actelor administrative emise in aceasta procedura.

Din perspectiva apararilor facute in fata instantelor nationale in cadrul numeroaselor litigii cu acest obiect, aproape invariabil s-a invocat atat inexistenta unui contract de asigurare incheiat intre CNAS si persoana fizica, cat si nelegalitatea si inopozabilitatea Protocolului in discutie si a actelor emise subsecvent acestuia.

Solutiile au fost insa diferite, dupa cum cauzele s-au solutionat anterior sau ulterior publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei a sentintei nr. 835/08.02.2012 a Curtii de Apel Bucuresti-Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, sentinta prin care au fost anulate in parte dispozitiile art. 35 alin. (1) din Ordinul Presedintelui CNAS nr. 617/2007 privind posibilitatea organului competent al CAS de a emite decizii de impunere.

Chiar si dupa momentul publicarii acestei hotarari, obligatorie pentru viitor potrivit dispozitiilor art. 23 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, au existat rezerve in valorificarea sa la nivelul instantelor nationale, fiind necesara interventia Inaltei Curti de Casatie si Justitie pentru a statua aplicabilitatea sentintei si pentru actele administrative contestate in cauze aflate pe rol la data publicarii hotararii judecatoresti de anulare (ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 10 din 11 mai 2015).

Pentru cauzele solutionate definitiv/ definitv si irevocabil inainte de publicarea acestei hotarari si chiar pentru cele solutionate ulterior, dar in cadrul carora nu au fost valorificate efectele juridice ale sentintei 835/2012 a Curtii de Apel Bucuresti, hotararea CJUE prezinta interes din perspectiva posibilitatii de promovare a caii extraordinare de atac a revizuirii reglementate de art. 21 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.

Dincolo de viata zbuciumata a acestui text, a carui neconstitutionalitate a fost sanctionata prin Decizia nr. 1609/2010 a Curtii Constitutionale a Romaniei, pentru ca ulterior sa fie abrogat prin Legea nr. 299/2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 916 din 22.12.2011, aceasta lege insasi fiind declarata neconstitutionala prin Decizia nr. 1039/2012, continutul sau trebuie interpretat prin filtrul constitutionalitatii, conform deciziei initiale.

Astfel, potrivit articolului 21 din Legea contenciosului administrativ „Constituie motiv de revizuire, care se adauga la cele prevazute de Codul de procedura civila, pronuntarea hotararilor ramase definitive si irevocabile prin incalcarea principiului prioritatii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata. Cererea de revizuire se introduce in termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrata de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivata a partii interesate, in termen de 15 zile de la pronuntare. Cererea de revizuire se solutioneaza de urgenta si cu precadere, intr-un termen maxim de 60 de zile de la inregistrare”.

La data de 09.12.2010, Curtea Constitutionala a admis exceptia de necontitutionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) teza a II-a, constatand ca „are o redactare defectuoasa, generatoare de confuzii si incertitudini care se pot constitui in veritabile obstacole in calea exercitarii efective a dreptului de acces liber la justitie”. De asemenea, Curtea a retinut ca „temeinicia devine o caracteristica ce poate fi relativizata, neexistand criterii de apreciere a acesteia. Astfel, partea nu isi poate indeplini obligaţia de a motiva cererea conform cerinţei cuprinse in textul de lege criticat, ca urmare a faptului ca nu cunoaste masura in care motivele pe care le-ar invoca ar putea fi considerate suficiente pentru caracterizarea ca temeinica a motivarii. Deopotriva, judecatorul este pus in situaţia de a aprecia dupa criterii pe care nu le va putea stabili decat in mod discreţionar si aleatoriu, in lipsa unor precizari legale in funcţie de care sa decida daca cererea este sau nu temeinic motivata”.

In concluzie, aceasta teza a ramas neaplicabila, revenind instantelor sarcina de a aprecia asupra termenului de promovare a caii extraordinare de atac si a modului de calcul al acestuia.

In ce priveste dosarele solutionate sub imperiul dispozitiilor vechiului Cod de procedura civila, care nu obligau instantele de ultim grad la comunicarea deciziilor, solutia pare a fi mai simpla, partea interesata putand solicita comunicarea hotararii, moment care sa determine inceputul termenului. Sunt insa posibile situatii in care deja hotararile au fost comunicate, fie la cerere, fie in cazul solutionarii dosarului in procedura prevazuta de noul cod, conform caruia hotararea se comunica partilor.

Ambele perspective de abordare a acestei probleme, respectiv cea a dreptului national sau a dreptului uniunii europene, conduc catre aceeasi concluzie - a admisibilitatii cererii de revizuire pentru incalcarea prioritatii dreptului comunitar promovate impotriva hotararilor instantelor de ultim grad.

Jurisprudenta nationala a lamurit aceasta chestiune prin decizii de speta pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie-Sectia de contencios administrativ si fiscal, retinand ca, in lipsa unei norme unitare privind durata si momentul de la curge termenul pentru exercitarea caii de atac a revizuirii, „revine instantei judecatoresti sarcina de a hotari asupra aspectelor mentionate, cu respectarea unui echilibru intre principiul securitatii raporturilor juridice si obiectivul inlaturarii incalcarii principiului prioritatii dreptului Uniunii Europene” (ICCJ-Sectia de contencios administrativ si fiscal, Decizia nr. 6394 din 26 septembrie 2013). Instanta suprema nationala a retinut ca moment de la care incepe sa curga termenul de revizuire data publicarii hotararii CJUE invocate in cauza respectiva in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, apreciind, raportat la datele cauzei cu care era investita, ca un termen de 29 zile corepunzand perioadei cuprinse intre data publicarii respectivei hotarari si data promovarii caii extraordinare de atac, raspunde exigentelor obiectivelor urmarite prin reglementarea motivului special de revizuire. Totodata, instanta a respins exceptia tardivitatii cererii, exceptie motivata prin depasirea termenului de o luna de la data pronuntarii hotararii interne a carei revizuire se solicita, statuand inaplicabilitatea dispozitiilor art. 322 pct. 7 din vechiul Cod de procedura civila in aceasta materie.

Raportat la perspectiva europeana, sunt relevante pentru intelegerea efectelor principiilor efectivitatii echivalentei, urmatoarele consideratii ale Avocatului General in cauza C-89/14 aflata pe rolul CJUE:

„27. Reamintim ca in cauza de fata dreptul romanesc ofera o cale speciala pentru anularea hotararilor definitive care, pe baza jurisprudentei ulterioare a Curtii, se dovedesc a fi neconforme cu dreptul Uniunii. Aceasta cale este insa limitata la hotararile pronuntate in materia contenciosului administrativ. Ea nu poate fi folosita pentru a se reveni asupra hotararilor pronuntate in materie civila. Iar aceasta desi dreptul romanesc prevede de asemenea ca hotararile civile cu privire la care se constata ulterior ca incalca dreptul constitutional roman in urma unei hotarari (ulterioare) a Curtii Constitutionale din Romania pot de asemenea sa fie anulate.

28. De la bun inceput, este important sa se tina seama de limitele externe ale obligatiei de cooperare loiala, prevazuta la articolul 4 alineatul (3) TUE, ce revine statelor membre, inclusiv instantelor lor. Aceasta le impune sa „adopte orice masura generala sau speciala pentru asigurarea indeplinirii obligatiilor care decurg din tratate” si sa „se abtina de la orice masura care ar putea pune in pericol realizarea obiectivelor Uniunii”. Obligatia mentionata trebuie interpretata in coroborare cu al doilea paragraf al alineatului (1) al articolului 19 TUE. Acesta prevede ca „statele membre stabilesc caile de atac necesare pentru a asigura o protectie jurisdictionala efectiva in domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.

29. Curtea a statuat ca, „in ceea ce priveste caile de atac pe care trebuie sa le prevada statele membre (…) nici Tratatul FUE, nici articolul 19 TUE, nu au intentionat sa creeze in fata instantelor nationale alte cai procesuale pentru apararea dreptului Uniunii Europene decat cele care sunt stabilite in dreptul national” (Hotararea Inuit Tapiriit Kanatami si altii/ Parlamentul si Consiliul - C-583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 103), in care se citeaza Hotararea Unibet (C-432/05, EU:C:2007:163, punctul 40). Curtea a adaugat ca „situatia ar fi diferita numai daca ar rezulta din structura ordinii juridice nationale respective ca nu exista nicio cale de atac care sa permita, fie si numai pe cale incidentala, asigurarea respectarii drepturilor pe care justitiabilii le au in temeiul dreptului Uniunii Europene sau daca singura cale prin care justitiabilii ar avea acces la o instanta ar fi sa fie obligati sa incalce legea” (Hotararea Inuit Tapiriit Kanatami si altii/ Parlamentul si Consiliul - C-583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 104). (sublinierea noastra).

(...)

33. In plus, articolul 21 alineatul (2) din Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ permite revizuirea deciziilor definitive ale organelor de contencios administrativ in cazul in care acestea se dovedesc a fi incompatibile cu dreptul Uniunii ca urmare a unei hotarari ulterioare a Curtii. In lumina jurisprudentei Curtii descrise anterior, referitoare la aspecte specifice ale autoritatii de lucru judecat, aceasta dispozitie ofera mai mult decat impune dreptul Uniunii (Hotararea Kempter - C-2/06, EU:C:2008:78, punctele 58 si 59). A se vedea de asemenea Hotararile Eco Swiss (C-126/97, EU:C:1999:269) si Asturcom Telecomunicaciones (C-40/08, EU:C:2009:615)”.

Toate acestea se constituie in argumente pentru recunoasterea admisibilitatii revizuirii ca remediu procedural pentru incalcarea prioritatii dreptului Uniunii Eurpene chiar si in cauzele solutionate definitiv si irevocabil in procedura anterioara sau definitiv in noua procedura, independent de existenta comunicarii sau momentul realizarii acesteia.

Manuela Gornoviceanu - Avocat, Baroul Dolj