Despre justitie si nevoia reabilitarii ideii de drept

Prezenta mea, ca reprezentant al unui institut de cercetari juridice, la o manifestare publica precum cea de astazi, consacrata marcarii Zilei Justitiei necesita, inainte de toate, o oarecare explicatie. intr-adevar, la o prima dar inselatoare vedere am fost tentat sa exclam, precum una dintre personalitatile fondatoare ale I.C.J., profesorul Vintila Dongoroz (despre care unul dintre scribii Codului penal si al Codului de procedura penala - 2014, se intreba: "cine mai e si asta?"), care, pledand intr-un proces, in perioada interbelica, in care se dezlantuisera patimile partilor se intreba retoric: ce cauta ursul alb la ecuator? Dar, in acelasi timp am trecut peste acest impediment amintindu-mi faptul ca in traditia marcarii Zilei Justitiei de catre Uniunea Juristilor din Romania (U.J.R.) reflectiile teoretice au ocupat intotdeauna locul cuvenit.

Cu aceste precizari preliminare, indraznesc sa aduc in atentia dumneavoastra, aici si acum, cateva ganduri despre justitie in conditiile denaturarii si nevoii acute de reabilitare a ideii de drept.

... Traim intr-o lume mai juridicizata ca oricand, dar mai straina de spiritul autentic al dreptului, ca niciodata!

S-a creat si parca se extinde implacabil un univers hiperformatat, hipernormativ, hiperierarhizat, al conformitatii si normativizarii, care provoaca teama individului si functioneaza dupa o logica cvasimilitara. El cuprinde si domina deja zone importante ale societatii, precum cea a intreprinderilor, administratiei, sanatatii, educatiei, culturii si stiintei institutionalizate... in litera si, mai ales, in spiritul datului sau. Sistemul "normativist", spune dreptul, decide a priori cine are dreptate, elaboreaza legile, administreaza si guverneaza, stabileste orientari strategice, desemneaza in scoala, universitate sau academie, ghideaza mass-media... este peste tot si oricand... Dar dreptul pe care astfel pretinde ca il exprima, prin care se autoprotejeaza si isi asigura reproducerea este unul denaturat in asa masura incat, spre a se evita colapsul, devine absolut necesara abandonarea lui rapida si revenirea la ideea si practica adevaratului drept! Dar cum? La asemenea intrebari incearca sa raspunda noii filosofi ai dreptului, precum francezul J.J. Sarfati, in lucrarea sa Redonner sens au mot "droit" (Paris, 2017).

... Am intrat intr-o era calificata de unii drept cea a post-adevarului, una a inversarilor si a confuziilor generalizate; ceea ce e de jos a luat locul inaltului, superiorului, iar ce are valoare e dispretuit! in aceasta ecuatie a confuziei valorilor nici dreptul nu e crutat. Din ce in ce mai multe persoane nu stiu la ce corespunde si nici nu mai au incredere in el. Un asemenea termen este folosit, in mai toate cazurile, fie pentru a culpabiliza si urmari pe cel mai slab, pentru a favoriza practici pur birocratice, lipsite de sens, fie pentru a semnifica un simplu ansamblu format din norme edictate, pentru a glorifica pe cel care doreste astfel sa-si legitimeze violenta sa asupra altuia, fie, pur si simplu, pentru a exprima ratacirea celui care traieste un sentiment de injustitie, ce nu intotdeauna e si justificat. O asemenea situatie de confuzie si rasturnare a valorilor si persistenta sa sunt periculoase, intrucat o societate fara un drept demn de numele sau este una care deviaza radical de la drumul normal al evolutiei ei si care, cu siguranta, mai devreme sau mai tarziu, sfarseste prin a se prabusi. Iar daca fenomenul nu este oprit la timp, riscam sa se ajunga si sa traim experiente precum cea a "dreptului degenerat" care a marcat atat de profund istoria si constiinta umana!

Problema prioritara devine astfel aceea de a sesiza ceea ce distinge, marcheaza diferenta intre cele doua tipuri de drept: dreptul in sens propriu si dreptul denaturat. El se afla in aceasta din urma stare atunci cand este in afara lui insuşi, iar printre formele de manifestare a acestui fapt la loc de frunte se afla "juridismul" denuntat anterior. Un atare fenomen ne apare cu precadere in trei cazuri: cel al legalismului, care irumpe atunci cand dreptul e constituit numai din legi ori din decizia ultima a justitiei sau altei autoritati competente; cel al autoritarismului care apare in situatia in care autoritatea singura face legea si, in fine, cel al inflatiei care survine prin excesul de norme. in principiu, cu cat dreptul e mai denaturat cu atat mai mult e victima juridismului. Un drept denaturat, oricare ar fi gradul sau de depreciere, nu intretine un raport normal, cuvenit cu istoria si nici cu prezentul. in varianta sa absoluta el interzice orice gandire asupra prezentului si falsifica istoria pentru a face din aceasta un instrument de ura si de propaganda pentru a justifica masurile injuste. Atunci cand este numai relativ denaturat face totul pentru a disimula cunoasterea prezentului si foloseste istoria ca un substitut al reflectiei, in scopul de a culpabiliza cetatenii. in acelasi context daca a fost un timp in care oamenii au considerat ca statul trebuia sa serveasca liberarii lor de sub tutela fricii, angoasei, dominatiei si a violentei, in ultima vreme acesta nu mai apare decat ca un simplu gestionar preocupat sa perceapa cat mai multe impozite, care nu se mai ingrijeste sa-i ajute sa se libereze de constrangerile existentei. Iata de ce numai un drept demn, curat, care ridica individul si care ii reda increderea in sine si in societatea in care traieste poate fi considerat si ramane unul adevarat, autentic.

... Desigur, un atare concept nu poate exista si a se afirma in planul realitatilor numai prin simple promisiuni ori discursuri academice, oricat de savante ar fi ele. Este nevoie, mai intai, si de o corectie esentiala a optiunilor fundamentale in materie. Lumea noastra politico-juridica s-a structurat in jurul a doua modele filosofice primordiale: proiectul Hobbes, care vede omul ca pe ceva preponderent daunator, primejdios si care, in consecinta, trebuie in mod permanent controlat si corectat si, respectiv, cel al lui Spinoza, care vrea sa-l libereze si sustine chiar ca omul poate sa fie un Dumnezeu pentru om! A venit poate timpul ca, fara a le respinge sau accepta ca atare fie pe unul, fie pe celalalt, sa le unim si, in loc sa le opunem, sa se completeze reciproc, sa-si vorbeasca si sa se asculte, sa se inteleaga si sa puna la un loc ceea ce este bun si conduce la progres si pace sociala. A sosit vremea de a se modera unul pe celalalt si de a-si nuanta reciproc semnificatiile.

Dar pentru aceasta e necesar sa se redea veritabilul sens al notiunii - cuvantului drept. Daca omul este slab prin constitutia sa si de la natura, are nevoie sa fie ghidat in actiunea lui. Dreptul si numai dreptul, cu esenta sa primara, ii poate oferi energia necesara si actiunea justa pentru a raspunde conjugat la cele doua nevoi umane definitorii: de a-l elibera si de a-l orienta in acelasi timp. Astfel, individul e privit si nu supravegheat, asculta pentru a intelege si nu spre a fi spionat si controlat.

in alta ordine de idei, veritabilul drept presupune, spre a fi credibil si legitim, o aplicare concreta corecta in viata de zi cu zi, care e posibila numai daca exista si activeaza o elita de magistrati, selectionata nu in functie de criterii formale ori/si dupa indicatori de cunostinte cantitative de drept pozitiv, ci tinandu-se seama si de, pe de o parte, angajamentul lor pentru binele comun, iar, pe de alta, de valoarea lor personala si intrinsec umana, bogatia interioara, deschiderea spiritului si preocuparea pentru altul. Pentru ca un drept care si-a pierdut sensul sau sfarseste prin a fabrica juristi care nu mai cred nici in ceea ce sunt si nici in ceea ce fac. Adevaratul magistrat este acela care nu e numai "gura care spune dreptul" si aplica sanctiunea, ci si instanta care asigura si promoveaza justul; dupa cum nu putem avea institutii juste, fara a fi juste! Iar adevarata masura a gradului de justitie a unei societati este data si de increderea pe care aceasta o acorda jurisdictiilor care sunt chemate sa o infaptuiasca.

Asadar, orice societate e guvernata de drept in functie de elita care infaptuieste justitia!

... Intr-o incercare de a releva radacinile istorico-conceptuale ale relatiei dintre stiinta juridica, lege si justitie vom incepe prin invocarea unei caracterizari magistrale a celei dintai datorata lui Edmund Burke: "in pofida tuturor defectelor, a redundanţelor şi a erorilor sale, ştiinţa jurisprudenţei, mandria intelectului uman, reprezinta insumarea raţiunii diferitelor epoci, combinand principiile originare ale justiţiei cu varietatea infinita a intereselor umane" si cuprinsa in lucrarea sa Reflecţiile asupra Revolutiei din Franta, publicata la Londra in 1790. Aşa cum scria teologul protestant Reinhold Niebuhr, "chiar daca nu acceptam doctrina catolica a unui foarte specific «drept natural», acceptam cu toţii realitatea principiilor justiţiei care transcend reglementarilor pozitive ale statelor istorice, ... sunt generate in obiceiurile şi moravurile comunitaţilor şi se pot ridica pana la norme universale care par a-şi avea izvorul nu in comunitaţi particulare, ci in experienta comuna a umanitatii".

In 1797, anul mortii lui Edmund Burke, Kant publica Bazele metafizice ale teoriei dreptului, unde ceea ce la Burke aparea ca unica "ştiinţa a jurisprudenţei" revenind juriştilor şi fiind ca atare, dupa Ulpian, o vera philosophia, este scindata intr-o scientia iuris rezervata exclusiv filosofilor (carora le revine "cunoaşterea sistematica a teoriei dreptului natural" avand ca obiect "principiile constante ale oricarei legislaţii pozitive") şi o iuris prudentia rezervata juriştilor carora le este repartizata sarcina de a indica "ceea ce enunţa sau au enunţat legile intr-un anumit loc şi intr-un timp determinat". De o parte, aşadar, filosofia dreptului, apanajul unor savanţi precum Mircea Djuvara, potriviţi pentru prelegeri pe cat de savante, pe atat de instrainatate de problemele concrete ale juriştilor preocupaţi de teoria cauzei juste in materia contractelor civile sau de teoria normativa a vinovaţiei in dreptul penal. De cealalta parte, ceea ce inţelegem astazi prin aşa-zisa ştiinţa a dreptului. "Trei cuvinte ale legiuitorului sunt de ajuns pentru ca biblioteci intregi sa se transforme in maculatura, scria procurorul von Kirchmann in celebrul text despre Lipsa de valoare a jurisprudenţei ca ştiinţa : iata destinul tragic al ştiinţei dreptului pe care Edmund Burke o considera "mandria intelectului uman", pe drumul parcurs de dreptul insuşi, dupa expresia nimerita a lui Paolo Grossi, "de la justiţie la lege". in acelasi timp, este de netagaduit ca dreptul nu poate fi gandit, explicat si aplicat fara justitie, dar e tot atat de adevarat ca cele doua notiuni si valori nu se pot confunda. Justitia este cea care fondeaza ideea de limita, ii permite acesteia sa existe si sa fie stabilita prin lege. Tot justitia arata fiecaruia ca atunci cand limitele sunt depasite pot surveni sanctiuni de tot felul, inclusiv juridice. in acest sens, chiar daca este distincta de drept, justitia ii garanteaza existenta prin teama generata si speranta pe care o naste. Cei care spera in ea se asigura prin si sunt deschisi spre drept; tot asa, cei care se tem respecta dreptul din teama represaliilor si sanctiunilor care pot interveni in cazul ignorarii limitelor impuse de lege.

Institutie insarcinata cu reglarea vietii indivizilor in societate, justitia este, totodata, o virtute, chiar una prin excelenta, si un ideal care alimenteaza revolutiile si da sens democratiei. Dar care sunt fundamentele si finalitatile sale ultime? si cum remediem dificultatile inerente punerii sale in opera? Sunt intrebari la care trebuie sa raspunda in primul rand cercetarea stiintifica. Iar in numele concluziilor sale se pot formula asemenea idei si emite atari avertismente!

In planul realitatilor concrete, justitia umana, se stie, este si ramane imperfecta si relativa, legile sale sunt schimbatoare si pot sa fie injuste; ea comite erori, zise judiciare, iar cateodata nu este altceva decat masca celui mai puternic. Atata timp cat raman insa cu caracter punctual si cu titlu exceptional ele se pot inscrie in marja de eroare acceptata in orice societate democratica.

Dar atunci cand se depasesc limitele admisibile, si adevarata justitie, precum dreptul, intra intr-un proces de denaturare profund daunator!

... Asemenea reflectii ne apropie, aproape automat, de alte idei, precum cea a nevoii unei mari profesii a dreptului, atat de dezbatuta, dar inca departe de a fi infaptuita in tari apropiate de modelul nostru judiciar, precum Franta. Ea ar putea fi concretizata potrivit celebrului Raport Darrois (2008) pornind de la teza unei formari comune, de care sa beneficieze viitorii profesionisti ai dreptului. Pentru aceasta ar deveni indispensabila regruparea structurilor de formare profesionala aferente domeniului juridic in cadrul unei unice scoli de drept. La sfarsitul pregatirii, absolventii sai ar putea sa-si aleaga, dupa ce ar sustine concursul corespondent respectivei optiuni, profesia pe care doreste sa o exercite. O atare formare comuna ar favoriza crearea unei comunitati intelectuale a dreptului, dar si profesionale, care ar permite trecerea libera, cu mici ajustari poate, de la o profesie la alta. Totodata, legaturile astfel stabilite la nivelul ansamblului profesiilor ar consolida locul profesionistilor dreptului in Romania. In plus, in conditiile in care solidaritatea profesionala ramane inca un teren in miscare, fiecare dintre profesii aparandu-si adesea drepturile si privilegiile mergand pana la ignorare, in detrimentul altora, inconstienta ca astfel slabeste pozitia tuturor, formula unei comunitati a profesionistilor dreptului ar consolida unitatea si promovarea interesului comun.

Sunt consideratii care pot ramane simple ganduri pasagere pe marginea unor carti interesante sau pot constitui un punct de plecare al reflectiilor asupra unor realitati care nu mai pot fi ignorate!