DECIZIA CCR PRIVIND INTERNAREA FORTATA - “Reprezinta ultima optiune”

Curtea Constitutionala a Romaniei a publicat motivarea Deciziei 458/2020 prin care a stabilit ca este nelegala internarea cu forta in spitale a romanilor depistati cu coronavirus, in baza unui simplu ordin de ministru, asa cum s-a intamplat in Romania, si nu prin lege.

Astfel, CCR arata in motivare ca detentia unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa reprezinta o privare de libertate ce poate fi acceptata in vederea asigurarii sanatatii publice, dar care este permisa doar cu indeplinirea conditiilor si a procedurii stabilite prin lege. Si nu printr-un act infralegal, asa cum este ordinul de ministru.

Judecatorii constitutionali au mai stabilit ca „orice persoana trebuie sa se bucure de posibilitatea contestarii in justitie a masurii detentiei de ordin medical social intr-un termen scurt, astfel incat, in cazul constatarii nelegalitatii masurii dispuse, sa poata fi eliberata”.

Potrivit CCR, legiuitorul trebuie sa aiba in vedere ca dispozitiile referitoare la internarea obligatorie reprezinta ultima optiune la care autoritatile pot recurge, astfel ca este necesar sa fie reglementate si alte masuri de o severitate mai scazuta, care sa fie aplicate,  asa cum a aratat si CEDO.

Iata pasaje din Decizia CCR 458/2020, pe care o publicam integral la finalul articolului:

"Cat priveste dispozitiile art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006, Curtea constata ca, potrivit acestui text de lege, ministrul sanatatii are competenta de a stabili bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii.

Intrucat reglementarea nu stabileste care sunt criteriile in temeiul carora ministrul decide in sensul mai sus aratat, reiese ca acesta se bucura, in realitate, de libertatea de a stabili conditiile in care, in cazul anumitor boli transmisibile, sunt necesare declararea, tratamentul sau internarea obligatorie.

Curtea observa si ca, spre deosebire de teza intai a aceluiasi articol de lege, care nu mentioneaza masurile concrete pe care ministrul sanatatii le poate stabili prin ordin, acestea putand constitui obiectul altor reglementari, dispozitiile art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 se refera in mod expres la masurile care privesc obligarea persoanelor care au fost diagnosticate cu unele boli transmisibile sa declare acest diagnostic, sa urmeze tratament sau sa fie internate, chiar si fara consimtamantul lor. Acest text de lege reprezinta unicul cadru de reglementare referitor la aceste masuri si, in consecinta, unicul temei la nivelul legislatiei primare in baza caruia ministrul poate emite ordine referitoare la obligarea cetatenilor sa declare, sa urmeze un tratament sau sa se interneze daca au o boala transmisibila.

Curtea observa ca, in temeiul art.25 alin.(2) din Legea nr.95/2006, ministrul sanatatii a emis Ordinul nr.555 din 3 aprilie 2020 privind aprobarea Planului de masuri pentru pregatirea spitalelor in contextul epidemiei de coronavirus COVID-19, a Listei spitalelor care asigura asistenta medicala pacientilor testati pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 in faza I si in faza a II-a si a Listei cu spitalele de suport pentru pacientii testati pozitiv sau suspecti cu virusul SARS-CoV-2, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.290 din 7 aprilie 2020. (...)

Curtea constata, prin urmare, ca dispozitiile art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006, avand un caracter lacunar, dau in sarcina ministrului sanatatii complinirea omisiunilor legislative evidente in materia reglementata, prin emiterea de ordine.

Curtea aminteste insa ca, asa cum a subliniat in jurisprudenta sa, de principiu, orice act normativ trebuie sa indeplineasca anumite conditii calitative, printre acestea numarandu-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta trebuie sa fie suficient de clar si precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficienta a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist- sa prevada intr-o masura rezonabila, in circumstantele spetei, consecintele care pot rezulta dintr-un act determinat.

Dand in sarcina ministrului de resort completarea reglementarii referitoare la conditiile in care persoanele cu boli transmisibile sunt obligate sa declare, sa urmeze tratament sau sa fie internate, precum si libertatea de a modifica oricand si fara a respecta anumite limite aceste reglementari, dispozitiile art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 dobandesc un caracter imprevizibil, incert si dificil de anticipat.

Ordinul ministrului sanatatii, in cazul de fata, trebuie sa cuprinda doar masurile care organizeaza executarea dispozitiilor legale si particularizeaza si adapteaza respectivele dispozitii la situatia de fapt existenta, fara a se abate (prin modificari sau completari) de la cadrul circumscris prin normele cu putere de lege.

Pentru cele mai sus retinute, Curtea apreciaza ca dispozitiile art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 sunt contrare prevederilor art.1 alin.(5) din Constitutie, din care deriva conditiile privind calitatea normei juridice.

Efectele viciului de neconstitutionalitate constatat apar insa si mai pregnante daca se are in vedere ca materia reglementata de art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 priveste masuri care aduc atingere drepturilor si libertatilor fundamentale, asa cum este internarea obligatorie a persoanelor cu boli transmisibile.

Curtea aminteste ca prevederile art.23 alin.(1) din Constitutie consacra inviolabilitatea libertatii individuale si a sigurantei persoanei. Cat priveste libertatea individuala, prevederile constitutionale au in vedere libertatea fizica a persoanei, dreptul sau de a se putea misca liber, de a avea conduita dorita si, totodata, de a nu fi lipsita de libertate decat in cazurile si conditiile prevazute de lege.

Prin urmare, intrucat libertatea individuala nu are un caracter absolut, textul constitutional consacra siguranta persoanei, notiune ce exprima ansamblul garantiilor care protejeaza persoana aflata in situatiile in care autoritatile statului dispun masuri privative de libertate, astfel incat limitarea acestei libertati sa se faca numai atunci cand este necesar, cu respectarea stricta a conditiilor prevazute de lege.

Prin urmare, Curtea retine ca, in lumina dispozitiilor art.5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa reprezinta o privare de libertate ce poate fi acceptata in cadrul unei societati in vederea asigurarii sanatatii si securitatii publice, dar care este permisa doar cu indeplinirea conditiilor si a procedurii stabilite prin lege, fiind exclus arbitrariul.

De asemenea, orice persoana trebuie sa se bucure de posibilitatea contestarii in justitie a masurii detentiei de ordin medical social intr-un termen scurt, astfel incat, in cazul constatarii nelegalitatii masurii dispuse, sa poata fi eliberata. Altfel spus, persoana careia i se aplica masura detentiei de ordin social medical trebuie sa beneficieze de un drept de acces la justitie efectiv,care sa asigure judecarea intr-un termen rapid a actiunii si sa dispuna eliberarea persoanei detinute nelegal. (...)

Cat priveste dispozitiile art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006, Curtea constata ca acestea se refera la o ipoteza pe care textele legale mai sus amintite nu o acopera, respectiv cea in care internarea se poate dispune impotriva vointei persoanei pentru a preveni raspandirea unei boli transmisibile. Cu toate acestea, prevederile Legii nr.95/2006 nu sunt insotite de aceleasi garantii si, prin aceasta omisiune legislativa, Curtea apreciaza ca sunt incalcate prevederile constitutionale ale art.23 alin.(1), art.53 si art.20, prin raportare la prevederile art.5 paragraful 1 lit.e) si paragrafele 4 si 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale art.9 paragraful 1 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice.

De asemenea, legiuitorul trebuie sa aiba in vedere ca dispozitiile referitoare la internarea obligatorie reprezinta ultima optiune la care autoritatile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a raspandirii unei boli transmisibile, astfel ca este necesar sa fie reglementate si alte masuri de o severitate mai scazuta, care sa fie aplicate, daca sunt eficiente, asa cum a precizat Curtea Europeana a Drepturilor Omului in jurisprudenta antereferita.

In sfarsit, Curtea considera ca, in reglementarea masurii internarii obligatorii, legiuitorul nu trebuie sa omita efectele pe care internarea obligatorie le poate avea asupra persoanelor aflate in ocrotirea sau in ingrijirea persoanei internate. (…)

Reglementarile Ordinului ministrului sanatatii nr.414/2020 sunt relevante pentru a constata ca masura carantinei dispusa in Romania in contextul epidemiei determinata de infectia cu COVID-19 a putut fi calificata, in anumite situatii, ca o veritabila privare de libertate, precum si ca o restrangere, implicita, a exercitiului drepturilor fundamentale prevazute de art.25 si art.26 din Constitutie, astfel ca este imperativa reglementarea acesteia la nivelul legislatiei primare, cu respectarea tuturor conditiilor constitutionalesi internationale in materie, pe care Curtea le-a retinut si in ceea ce priveste internarea obligatorie.

Prin urmare, se impune stabilirea printr-o lege, in sensul art.53 din Constitutie, a conditiilor de instituire a carantinei, a formelor pe care aceasta masura le poate lua, in functie de necesitati, si a unei proceduri, chiar daca aceasta este mai generala, astfel incat sa reprezinte un cadru flexibil pentru o interventie adecvata a autoritatilor administrative.

De asemenea, Curtea considera ca este imperativa asigurarea unui drept de acces efectiv la justitie, mai ales atunci cand carantina dobandeste toate caracteristicile unei privari de libertate. In acest sens, Curtea aminteste ca masura carantinei poate fi dispusa in mai multe forme, implicand grade diferite de restrangere a exercitiului drepturilor persoanelor carora li s-a aplicat aceasta masura, iar controlul judecatoresc trebuie sa asigure nu doar posibilitatea verificarii conformitatii actului administrativ cu dispozitiile legale si constitutionale, dar si analizarea proportionalitatii masurii dispuse, in raport cu situatia concreta avuta in vedere”.

>>Decizia CCR