CCR a publicat motivarea Deciziei prin care a constatat neconstitutionalitatea prevederilor art. 220 alin 1 din CPP

Curtea Constitutionala a Romaniei a facut publica motivarea Deciziei 22 din 17 ianuarie 2017 prin care a constatat ca prevederile art. 220 alin. 1 din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale in conditiile in care se permite luarea masurii arestului la domiciliu, chiar daca anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu in acelasi dosar, iar intre timp nu au intervenit temeiuri noi care sa justifice privarea de libertate. Art. 220 alin. 1 din Codul de procedura penala luat in discutie de CCR prevede urmatoarele: “Judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata in fata careia se afla cauza poate dispune, prin incheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivata a procurorului sau din oficiu”.

Astfel, in motivarea deciziei, Curtea arata ca atat persoanele aflate in arest preventiv, cat si cele aflate in arest la domiciliu se afla intr-o forma de privare de libertate, iar cele doua masuri reprezinta o „interferenta majora in dreptul la libertatea individuala a persoanei”. Arestul la domiciliu este o masura care afecteaza libertatea persoanei, iar aceasta trebuie insotita de ansamblul garantiilor recunoscute in cazul masurii privative de libertate a arestului preventiv: „Curtea a retinut ca atat persoanele aflate in arest preventiv, cat si cele aflate in arest la domiciliu se afla intr-o forma de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/ substantei, efectelor, manierei de executare si a intensitatii, a conditiilor si cazurilor de luare a acestora, cele doua masuri reprezinta o interferenta majora in dreptul la libertatea individuala a persoanei. Din aceasta perspectiva, Curtea a apreciat ca, din modul de reglementare a masurii arestului la domiciliu, aceasta reprezinta o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate si modul de aplicare/de punere in executare, afecteaza libertatea persoanei, avand caracteristicile unei privari de libertate”.

Astfel, arata judecatorii constitutionali, dispozitiile art.23 alin.(9) din Constitutie dispun in sensul ca „punerea in libertate a celui retinut sau arestat este obligatorie, daca motivele acestor masuri au disparut, precum si in alte situatii prevazute de lege”. Mai departe, Curtea apreciaza ca „norma constitutionala a art. 23 trebuie interpretata in sens larg, cu referire la toate masurile preventive privative de libertate”. Judecatorii constitutionali retin ca, spre deosebire de situatia arestului preventiv, care se poate dispune din nou fata de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv in aceeasi cauza, in cursul urmaririi penale, al procedurii de camera preliminara sau al judecatii, numai daca au intervenit temeiuri noi care fac necesara privarea sa de libertate, in cazul arestului la domiciliu aceasta garantie nu este reglementata.

Iata un fragment din Motivarea Curtii Constitutionale privind exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.220 alin.(1) din Codul de procedura penala:

22. Astfel, Curtea observa ca masurile preventive privative de libertate se constituie intr-o restrangere a exercitiului libertatii individuale, fiind recunoscute si permise de dispozitiile art.23 din Constitutie, precum si de cele ale art.5 paragraful 1 lit.c) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Totodata, Curtea retine ca, printre garantiile ce trebuie sa insoteasca masurile preventive privative de libertate se numara dreptul celui privat de libertate de a i se comunica motivele arestarii (art.23 alin.(8) din Constitutie; art.5 paragraful 2 din Conventie); dreptul persoanei de a fi adusa de indata inaintea unui magistrat (art.23 alin.(4) din Constitutie; art.5 paragraful 3 din Conventie); dreptul persoanei de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii (art.21 alin.(3) teza a doua si art.23 alin.(9) din Constitutie; art.5 paragraful 3 din Conventie); dreptul persoanei ca un tribunal sa se pronunte intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale (art.23 alin.(6) din Constitutie; art.5 paragraful 4 din Conventie); dreptul la reparatii in cazul unei detentii nelegale (art.5 paragraful 5 din Conventie). De asemenea, masurile preventive privative de libertate trebuie sa respecte cerinta legalitatii, in sensul respectarii principiilor generale ale statului de drept si ale celor conexe acestuia, principiul securitatii juridice, principiul proportionalitatii si principiul protectiei impotriva arbitrarului (a se vedea Decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului din 28 august 2012, pronuntata in Cauza Simons impotriva Belgiei, paragraful 32).

23. In continuare, din perspectiva criticilor de neconstitutionalitate, Curtea apreciaza ca prezinta relevanta garantia potrivit careia persoana are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii, reglementat de art.21 alin.(3) teza a doua si art.23 alin.(9) din Constitutie si de art.5 paragraful 3 din Conventie. Astfel, dispozitiile art.23 alin.(9) din Constitutie dispun in sensul ca 'punerea in libertate a celui retinut sau arestat este obligatorie, daca motivele acestor masuri au disparut, precum si in alte situatii prevazute de lege', iar cele ale art.5 paragraful 3 din Conventie dispun in sensul ca 'orice persoana arestata sau detinuta in conditiile prevazute de paragraful 1 lit.c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere'.

24. Curtea apreciaza ca dispozitiile constitutionale anterior mentionate trebuie interpretate in lumina jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 3 din Conventie. Astfel, instanta de la Strasbourg a statuat ca teza a doua a art.5 paragraful 3 din Conventie nu ofera nicio optiune autoritatilor judiciare intre aducerea inaintea unui judecator intr-un termen rezonabil si punerea in libertate provizorie. Pana la condamnarea sa, persoana acuzata trebuie sa fie considerata nevinovata si dispozitia analizata are drept obiect principal impunerea punerii in libertate provizorie de indata ce mentinerea in detentie inceteaza sa fie rezonabila. Continuarea detentiei nu se justifica asadar intr-o anumita speta decat daca indicii concrete demonstreaza o cerinta reala de interes public care prevaleaza, in pofida prezumtiei de nevinovatie, asupra regulii respectarii libertatii individuale, impuse de art.5 din Conventie (a se vedea Hotararea din 3 octombrie 2006, pronuntata in Cauza McKay impotriva Regatului Unit, paragrafele 41—42).

25. De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca existenta in continuare a unor motive verosimile de a se banui ca persoana arestata a savarsit o infractiune reprezinta o conditie sine qua non pentru legalitatea mentinerii in detentie, insa dupa o anumita perioada de timp nu mai este suficient (a se vedea Hotararea din 6 februarie 2014, pronuntata in Cauza Zimin impotriva Rusiei, paragraful 31; Hotararea din 17 martie 1997, pronuntata in Cauza Muller impotriva Frantei, paragraful 35). Instantele nationale trebuie sa exercite un control asupra mentinerii in arest preventiv a unei persoane pentru a garanta liberarea sa atunci cand conditiile nu mai justifica privarea de libertate. Cel putin in perioada initiala, existenta unor motive verosimile poate justifica detentia, dar vine un moment in care acestea nu mai sunt suficiente (Cauza McKay impotriva Regatului Unit, precitata, paragraful 45).

26. In continuare, Curtea Constitutionala observa ca motivele principale acceptate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului pentru a se refuza liberarea conditionata, sunt: riscul ca acuzatul sa nu se prezinte la proces; riscul ca, in cazul in care este liberat, acuzatul sa intreprinda o actiune care sa prejudicieze administrarea justitiei; riscul de a comite noi infractiuni si riscul de a tulbura ordinea publica. Referitor la aceste aspecte, in jurisprudenta sa, instanta de la Strasbourg a subliniat, de exemplu, ca riscul sustragerii se diminueaza incontestabil odata cu trecerea timpului petrecut in detentie (Hotararea din 27 iunie 1968, pronuntata in Cauza Neumeister impotriva Austriei, pct.A.10); ca riscul unor presiuni exercitate asupra martorilor este acceptabil in etapele initiale ale procedurii (Hotararea din 4 octombrie 2005, pronuntata in Cauza Jarzynski impotriva Poloniei, pct.43). Cu toate acestea, in timp, imperativele anchetei nu mai sunt suficiente pentru a justifica retinerea unui suspect: in mod normal, pretinsele pericole se diminueaza in timp, pe masura ce este efectuata ancheta, sunt inregistrate depozitii si sunt efectuate verificari (Hotararea din 27 noiembrie 1991, pronuntata in Cauza Clooth impotriva Belgiei, pct.43); pastrarea ordinii publice nu poate fi considerata un temei relevant si suficient decat daca se bazeaza pe fapte care sa demonstreze ca eliberarea unui detinut ar tulbura in mod real ordinea publica. In plus, detentia nu ramane legitima decat daca ordinea publica este efectiv amenintata; continuarea detentiei nu poate fi folosita pentru a anticipa o pedeapsa privativa de libertate (Hotararea din 1 octombrie 2013 pronuntata in Cauza Leontin Pop impotriva Romaniei, paragraful 42).

27. In acest context, Curtea observa ca, potrivit art.223 alin.(1) din Codul de procedura penala, temeiurile ce stau la baza luarii masurilor preventive privative de libertate sunt similare celor retinute in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, si anume: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, in scopul de a se sustrage de la urmarirea penala sau de la judecata, ori a facut pregatiri de orice natura pentru astfel de acte; inculpatul incearca sa influenteze un alt participant la comiterea infractiunii, un martor ori un expert sau sa distruga, sa altereze, sa ascunda ori sa sustraga mijloace materiale de proba sau sa determine o alta persoana sa aiba un astfel de comportament; inculpatul exercita presiuni asupra persoanei vatamate sau incearca sa realizeze o intelegere frauduloasa cu aceasta; exista suspiciunea rezonabila ca, dupa punerea in miscare a actiunii penale impotriva sa, inculpatul a savarsit cu intentie o noua infractiune sau pregateste savarsirea unei noi infractiuni.

28. Astfel, Curtea apreciaza ca, desi suficiente pentru a determina luarea unei masuri preventive privative de libertate, temeiurile care stau la baza luarii acestei masuri isi pierd din intensitate odata cu trecerea timpului, pierzandu-si in acelasi timp caracterul suficient. Tocmai de aceea, la un moment dat, prelungirea masurii preventive privative de libertate nu se va mai putea baza pe existenta acelorasi temeiuri care au stat la baza dispunerii ei, ci, eventual, pe constatarea existentei unor noi temeiuri.

29. Asa fiind, Curtea apreciaza ca imposibilitatea dispunerii din nou a unei masuri preventive privative de libertate fata de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv in aceeasi cauza, in cursul urmaririi penale, al procedurii de camera preliminara sau al judecatii, daca nu au intervenit temeiuri noi care fac necesara privarea sa de libertate, se constituie intr-o garantie ce insoteste masurile preventive privative de libertate.

30. Din aceasta perspectiva, Curtea constata, cu atat mai mult, ca dispunerea unei noi masuri preventive privative de libertate, dupa ce anterior fata de persoana respectiva a mai fost dispusa o masura preventiva privativa de libertate, nu se poate baza pe aceleasi temeiuri care au fundamentat dispunerea primei masuri preventive privative de libertate. In mod contrar, s-ar ajunge la situatia in care temeiurile care stau la baza dispunerii unei masuri preventive privative de libertate sa nu fie suficiente pentru a motiva luarea acestei masuri, ceea ce ar contraveni dispozitiilor art.23 din Constitutie si celor ale art.5 din Conventie.

31. Plecand de la aceste premise, raportat la speta dedusa controlului de constitutionalitate, Curtea observa ca, in cazul masurii preventive a arestului la domiciliu, legiuitorul permite luarea din nou a acesteia fata de persoana care a mai fost supusa anterior unei masuri preventive privative de libertate fara a reglementa obligatia existentei unor temeiuri noi in acest caz. Or, avand in vedere ca masura preventiva a arestului la domiciliu este o masura similara celei a arestului preventiv, avand natura unei masuri preventive privative de libertate, Curtea apreciaza ca aceasta trebuie insotita de aceleasi garantii ca cele prevazute in cazul masurii preventive a arestului preventiv, inclusiv cea reglementata de dispozitiile art.238 alin.(3) din Codul de procedura penala.

32. Curtea retine ca, prin reglementarea diferita a arestului la domiciliu fata de arestul preventiv, in materia interdictiei de a dispune din nou o masura preventiva privativa de libertate fata de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv in aceeasi cauza, daca nu au intervenit temeiuri noi care fac necesara privarea sa de libertate, legiuitorul si-a indeplinit obligatia constitutionala de a reglementa garantiile ce trebuie sa insoteasca masurile preventive privative de libertate doar in ceea ce priveste arestul preventiv, iar nu si in ceea ce priveste arestul la domiciliu, desi si acesta din urma, prin natura sa de masura preventiva privativa de libertate, trebuie sa fie insotit de aceleasi garantii ca arestul preventiv.

33. Avand in vedere aceste aspecte, Curtea constata ca este neconstitutionala solutia legislativa reglementata de dispozitiile art.220 alin.(1) din Codul de procedura penala, care permite luarea masurii arestului la domiciliu, in conditiile in care anterior inculpatul a fost arestat (preventiv sau la domiciliu) in aceeasi cauza, in lipsa unor temeiuri noi care fac necesara privarea sa de libertate.