BOCK SI PALADE vs. ROMANIA - Aplicarea eronata de catre instantele nationale a dreptului de superficie. Incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, privind protectia proprietatii: „Aparenta de drept la care face trimitere Curtea Suprema de Justitie nu intra in categoria actiunilor si faptelor ce ar putea justifica dreptul de superficie. Reiese in mod evident ca ingerinta in dreptul la respectarea bunurilor reclamantilor nu are baza in dreptul intern”

In cauza Bock si Palade contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, privind protectia proprietatii.

Curtea a considerat ca ingerinta in litigiu – atribuirea catre Consiliul Municipal Arad a dreptului de superficie asupra unui bun imobil apartinand reclamantilor Marian Dorel Iosek Bock si Monica Ligia Daniela Palada - nu a fost „prevazuta de lege” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

>>Hotararea CEDO in cauza Bock si Palade contra Romaniei (cererea nr. 21740/02; Sectia a III-a, 15 februarie 2007 – hotararea principala)

>>Hotararea principala in cauza Bock si Palade contra Romaniei (versiunea in limba romana, disponibila pe site-ul CSM)

>>Hotararea CEDO in cauza Bock si Palade contra Romaniei (cererea nr. 21740/02; Sectia a III-a, 21 februarie 2008 – hotararea pentru aplicarea Art. 41 din Conventie, privind reparatia echitabila)

Extras din hotarare:

"Asupra existentei unei ingerinte

53. Guvernul considera ca atribuirea unui drept de superficie Consiliului Municipal nu ar putea constitui o ingerinta in dreptul de proprietate al reclamantilor. El estimeaza ca, la fel ca orice dezmembramant al dreptului de proprietate, dreptul de superficie presupune numai transferul unor prerogative ale dreptului de proprietate. In speta, Consiliului Municipal i s-a recunoscut un drept de folosinta asupra terenului, dar din cauza situatiei inerente creata de dreptul de superficie, nu era in stare sa exercite un drept, ceea ce inseamna ca dreptul de proprietate al reclamantilor asupra terenului nu este impiedicat. Recunoasterea dreptului de proprietate asupra unei parti din imobil era legitima tinand cont de reconstructia de catre stat.

54. Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului. Ea constata ca dreptul de proprietate pe care reclamantii l-au inscris in cartea funciara la 8 iunie 1994 privea intreg imobilul si terenul aferent. De asemenea, era vorba despre un drept de proprietate absolut si exclusiv, care nu era supus niciunui dezmembramant/ niciunei conditii. Numai in baza hotararii definitive din 5 decembrie 2001 a Curtii Supreme de Justitie dreptul de proprietate al reclamantilor a fost restrans, deoarece au pierdut proprietatea a 83,33% si dreptul de folosinta a terenului aferent partii din imobil trecuta in proprietatea Consiliului Municipal.

55. Curtea considera ca restrangerea dreptului de proprietate constituita prin dreptul de superficie contine doua drepturi care trebuie analizate separat : atribuirea dreptului de proprietate asupra imobilului in procent de 83,33% si dreptul de folosinta a terenului.

56. In ceea ce priveste primul drept, Curtea constata ca partile interesate nu mai aveau dreptul de a intra in posesia intregului imobilului, de a-l vinde si de a-l lega, de a permite donatia sa ori de a dispune altfel. In aceste conditii, hotararea Curtii Supreme a avut deci drept efect privarea partiala a reclamantilor de bunul lor, in sensul frazei a doua a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

57. In ceea ce priveste al doilea drept, Curtea considera ca atribuirea dreptului de folosinta a terenului aferent partii din imobil trecute in proprietatea Consiliului Municipal nu ar putea echivala cu o expropriere, deoarece reclamantii nu si-au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului, si nici cu o reglementare a folosirii bunurilor, ci cu o ingerinta legata de prima fraza a primului alineat al articolului 1.

Asupra justificarii ingerintei

58. Curtea aminteste ca art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, inainte de toate si mai ales, ca o ingerinta a autoritatii publice in beneficierea de dreptul la respectarea bunului este legala: a doua fraza a primului alineat al acestui articol nu permite o privare de proprietate decat 'in conditiile prevazute de lege'; al doilea alineat recunoaste statelor dreptul de a reglementa folosirea bunurilor punand in vigoare 'legile'. Reiese ca necesitatea de a descoperi daca a fost pastrat un echilibru just intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong si Lonnroth vs. Suedia, par. 69; Iatridis vs. Grecia, Marea Camera, par. 57) se resimte numai atunci cand s-a dovedit ca ingerinta litigioasa a respectat principiul legalitatii si nu a fost arbitrara.

59. Cuvintele 'in conditiile prevazute de lege', in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, doresc mai intai ca masura incriminata sa aiba o baza in dreptul intern, dar au legatura si cu calitatea legii in cauza. In orice caz, Curtea este chemata sa verifice daca modul in care dreptul intern este interpretat si aplicat produce efecte conforme principiilor Conventiei.

60. Curtea constata ca expresia 'dreptul de superficie' este mentionata in mai multe acte legislative nationale (par. 31 de mai sus), dar care nu contin reguli specifice care stabilesc regimul juridic al acestui drept.

61. In schimb, nu se poate face abstractie de jurisprudenta bogata a instantelor privind dreptul de superficie (par. 32-33 de mai sus). In acest scop, Curtea aminteste ca a auzit intotdeauna termenul 'lege' in acceptia sa 'materiala', si nu 'formala'; ea a inclus aici in acelasi timp textele de tip interlegislativ (De Wilde, Ooms si Versyp vs. Belgia, par. 93; Sunday Times vs. Regatul Unit al Marii Britanii, nr. 1, par. 47, Dudgeon vs. Regatul Unit al Marii Britanii, par. 44; Chappell vs. Regatul Unit al Marii Britanii, par. 52) si 'dreptul nescris'. Hotararile Sunday Times, Dudgeon si Chappell priveau desigur Regatul Unit al Marii Britanii, dar ar fi fost gresit sa se faca distinctia intre tarile ce fac parte din common law si tarile 'continentale'; Guvernul subliniaza acest lucru pe buna dreptate. Legea scrisa (statute law) capata desigur importanta in primele. In schimb, jurisprudenta joaca in mod traditional un rol considerabil in urmatoarele, dovada ca ramuri intregi ale dreptului pozitiv reies, intr-o masura ampla, din deciziile curtilor si tribunalelor. Curtea a luat-o de altfel in considerare in afara unei conditii pentru aceste tari (Mueller si altii vs. Elvetia, par. 29; Salabiaku vs. Franta, par. 29; Kruslin vs. Franta, par. 29). Daca ar fi neglijata ea nu ar submina deloc mai putin sistemul juridic al statelor 'continentale' decat Hotararea sa Sunday Times din 26 aprilie 1979 ar fi 'lovit la baza' pe cel al Regatului Unit al Marii Britanii daca ar fi indepartat common law de notiunea de 'lege'.

62. In definitiv, reclamantii nu pretind ca termenii 'prevazuta de lege' sa ceara un asemenea text in toate cazurile. Ei invoca numai faptul ca tribunalele interne nu au facut aplicarea jurisprudentei constante privind modalitatile de constituire a dreptului de superficie, ceea ce afecteaza direct principiul sigurantei juridice.

63. In speta, Curtea constata ca Hotararea Curtii Supreme de Justitie din 5 decembrie 2001 a stabilit ca in speta Consiliul Municipal Arad a dobandit dreptul de superficie in virtutea unei 'situatii de fapt care nu este dorita sau cunoscuta de interesati' si care permite sa se dea efect 'aparentei de drept'. Or, in temeiul jurisprudentei tribunalelor interne, dreptul de superficie rezulta numai din lege, din prescriptia achizitiva, din legat sau din acordul partilor. Simplul fapt de a ridica constructii pe terenul altuia, cu toata buna credinta, nu ar putea constitui un drept de superficie in beneficiul constructorului (paragrafele 32-33 de mai sus), in lipsa unuia din cele patru elemente mentionate anterior. Curtea constata astfel ca aparenta de drept la care face trimitere Curtea Suprema de Justitie nu intra in categoria actiunilor si faptelor ce ar putea justifica dreptul de superficie. Reiese in mod evident ca ingerinta in dreptul la respectarea bunurilor reclamantilor nu are baza in dreptul intern.

64. Prin urmare, Curtea considera ca ingerinta litigioasa nu este 'prevazuta de lege' in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 si, in consecinta, este incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantilor. O asemenea concluzie scuteste Curtea sa cerceteze daca a fost pastrat un echilibru just intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele apararii drepturilor individuale".